InfoInternetReligios.com

PAGINA PERSONALA

 

creata de

Bogdan Aurel Teleanu

 

teleanub@yahoo.com

 

PAGINA PERSONALA

 

Prin virtute
la valoare!
BISERICA ORTODOXA ROMANA (revista)

SPECIFICUL RELAȚIILOR PUBLICE ALE BISERICII ÎN CONTEXTUL LUMII CONTEMPORANE

Introducere. A discuta despre existența propriu-zisă a unui sistem de servicii PR (Relații Publice) în Biserica Ortodoxă este destul de dificil.  De obicei când vorbești de Relațiile Publice, așa cum sunt practicate de marile companii comerciale, ai în minte ideea promovării agresive a unui anumit gen de imagine, proprie firmei respective. Apariția unei specializări PR, efect indubitabil al unei dorințe de impunere rapidă și puternică pe piața produselor comerciale, a făcut ca și instituțiile cu rădăcini cultural-istorice profunde să înceapă efectiv să se raporteze la acest nou sistem de gîndire: imaginea ca sursă de venit sau, cel puțin,  necesitatea apărării și conservării propriei imagini.

Ideea concentrării informației pentru a putea fi difuzată cît mai rapid face ca întreg sistemul de valori să se clatine. Un serviciu de Relații Publice urmărind permanent cursul imaginii pe piața de desfacere a unei veritabile industrii de imagine poate să creeze, prin “efectul de lupă“, o decupare din context pentru a o impune apoi ca certă valoare reală și generală. Atingându-se anumiți stimuli emotivi sau apelându-se la unele circumstanțe cu impact asupra atenției publicului, poți evolua parazitar pe seama acestora fără a depune un efort sincer total spre a-ți căștiga locul binemeritat. Autorul care face clasificarea valorică nu mai sunt eu, ci chiar beneficiara unui sistem controlat de construcție și promovare a unei imagini.

Pe de altă parte însă, este cunoscut că nu poți construi nimic din nimic (“ex nihilo, nihil”) . Trebuie ca să ai un produs pe care să-l îmbraci în imaginea dorită. Mai mult, conform codului PR cea mai bună imagine este cea bazată pe sinceritate. Chiar dacă produsul respectiv nu este  la valoarea imagologică pe care tu vrei să i-o promovezi, aceasta nu înseamnă că el nu trebuie să se circumscrie cât-de-cât modului în care este prezentat.

Există, deci, două lucruri distincte de care vorbim: produsul valoric în sine și adoptarea unui mijloc potrivit de a-l face public. A nu înțelege total importanța uneia dintre aceste elemente echivalează, practic, cu părăsirea scenei publice.

Este lupta pentru imagine o noutate sau pur și simplu o realitate istoricã neobservată până acum? Cât de importantã este imaginea pentru o instituție? Cum înțelege Biserica să participe la acest fenomen imagologic?  Iatã câteva puncte de plecare în debutul demersului nostru privind specificul Relațiilor Publice ale Bisericii în contextul lumii contemporane.

 I. Valoarea imaginii publice. Între mesaj și imagine existã o strânsã legãturã: tot ceea ce se exprimă la nivel de rostire, capãtã contur în mintea noastrã prin convertire la imagine. Aceasta ușureazã posibilitatea perceperii noastre prin obiectivare, astfel încât aproape cã nu existã idee care sã nu-și aibã corespondent pictural.  

Astãzi, lumea contemporanã își sprijinã comunicarea pe suportul imaginii mai mult ca oricând. Probabil cã numai epoca pictogramelor premergãtoare scrierii cuneiforme a mai trãit atât de intens experiența imaginii ca mesaj și acest lucru nu întâmplãtor: reprezentarile picturale sunt situate cel mai aproape de posibilitãțile de receptare umanã. Din aceastã cauzã, tocmai imaginea este cea care ni se “împlânt㔠cel mai adânc în conștiința noastrã.

Într-un univers informațional acest fapt este esențial: pentru a rezista cât mai mult în atenție, o informație trebuie sã aibã un impact cât mai puternic la masa receptorilor, lucru care se realizeazã printr-o imagine cât mai acaparantã.

Lupta pentru imagine devine o realitate tot mai preocupantã pentru un univers copleșit de mesaje. Aproape cã se cautã stimuli informaționali care sã stârneascã imagini reprezentative pentru tipul de mesaj care se dorește a fi receptat.

Ceea ce se constatã zilnic este faptul cã fiecare instituție sau organizație  - într-o lume competiționala – încearcã sã-și realizeze o imagine cât mai distinctã în context și, dacã se poate, cât mai în contrast cu imaginea de fond. Ori acest lucru devine din ce în ce mai puțin plauzibil, daca se ia în calcul faptul că toți parametrii care ajutã la definirea acesteia sunt și ei limitați: timp și spațiu mediatic, cantitate și calitate de cuvinte, putere de persuasiune care sã nu atingã perimetrul manipularii etc. O perimare a imaginii presupune noi eforturi de repoziționare pe scara valoricã, cãci altfel se ajunge la o atenuare a disponibilitații de a se afla în câmpul de observare vizual-informativă a unei societăți acaparate și copleșite, chiar agresate de noutãțile imagistice.

Existã în fondul de idei utilizat de cei ce-și construiesc imaginea o limitã, în sensul cã se ajunge la o epuizare a acestuia. Sã ne amintim numai de scandalul iscat între douã firme de detergenți care utilizau aceeași mascotã, așa numitul “purceluș Dosia”. Din aceastã cauzã potențarea ideilor reutilizate pentru a convinge cere mai mare efort, cheltuieli, precum și inteligențã selectivã pentru imagini reprezentative. Ca efect al acestui comerț de imagini era firesc sã aparã o unitate distinctã, specializatã, care sã gestioneze, sã cuantifice, sã prelucreze potențialul valoric al unei instituții, sã-l converteascã apoi într-un profil de imagine care sã obțina, ca profit, credibilitatea clienților săi și nu numai.

II. Relațiile Publice și imperfecțiunea firii umane. Conform definiției aprobate de Adunarea Mondialã a Relațiilor Publice întrunitã la 1978 în Mexico City, practica Relațiilor Publice (PR) este “arta și știința socialã de a analiza tendințe, de a prezice consecințele lor, de a sfãtui lideri de organizații, de a introduce programe planificate de acțiune care servesc atât interesul organizației cât și cel al publicului”[1]. Funcția cheie ce reiese din acest amalgam de atribuții este urmatoarea: de a menține treazã atenția atât a celor din interiorul instituției, cât și din afarã privind poziționarea imaginii acesteai în conștiința lor.

Cã Relațiile Publice nu sunt o noutate ce-ar aparține lumii contemporane este o realitate. Atât timp cât existã concurențã într-o competiție, existã și un întreg proces de captare a bunãvoinței și atenției publicului țintã. Sã luãm spre exemplu celebrul mãr al lui Adam – care nu întâmplãtor a fost preluat ca imagine publicitarã de firma McIntosch.  Reprezentarea ce i-o face șarpele Evei, îl face atât de atractiv, încât aceasta în ciuda interdicției gustã din el suportând consecințele încãlcãrii poruncii divine. Practic aceastã funcție de agent PR a aparținut în aceastã istorisire biblicã lui Satan, deghizat sub forma șarpelui biblic – simbol preluat și el de publicitate.

Întrebarea care se pune din start este urmãtoarea: în ce masurã funcțiile Relațiilor Publice sunt conforme cu specificul de manifestare în lume a Bisericii?

Sensul ce-l urmarește Biserica este desigur desăvârșirea credincioșilor ei. Conform Revelației biblice referitoare la crearea omului se spune: “sã facem om dupã chipul și asemãnarea noastrã...Și a fãcut Dumnezeu om dupã chipul Sãu” (Facere 3, 18-19), urmând ca acesta printr-un progres spiritual sã creascã și în asemanare cu El. Aceastã tendințã de a completa diferența dintre chip și asemanare este resimțitã în plan ontologic printr-o vocație umanã a infinitului, indiferent cum e poziționat: negativ sau pozitiv. Setea dupã infinitul pozitiv este sfințenia; cealaltã este explicată astfel de pr. Dumitru Stăniloae: “Iar setea de infinit a patimilor in sine se explicã prin faptul cã ființa umanã, având o bazã spiritualã, are o tendințã spre infinit care se manifestã și prin patimi... Este capabil și însetat de infinit nu în sensul cã ar fi în stare sã-l dobândeascã, sã-l absoarbe în ființa lui – cãci atunci însãși ființa umanã ar deveni infinitã, sau ar fi virtual infinit㠖 ci in sensul cã poate și trebuie sã se alimenteze spiritual din infinit și la infinit, cãutând și putând sã trãiascã într-o continuã comunicare cu el, într-o participare la el. Dar omul n-a voit sã se mulțumeascã cu aceastã participare la infinit, ci a voit sã devinã el insuși centrul infinitului, sau a crezut cã este un asemenea centru, lãsându-se amagit de setea dupã infinit a firii sale”[2].

Omul a încercat sã suplineascã diferența dintre ceea ce reprezintã și ceea spre ce tinde printr-o specializare în acest sens: modul de a convinge cã el este mai bun decât pare în realitate. Întotdeauna existã o “marjã de eroare” în ce privește cuantificarea prin observație directã. Oricât de precis ai încerca sã fii întotdeauna mai rãmân elemente ce scapã câmpului observației. Acestea se constituie în veritabili “ași de mânec㔠pe care îi speculeazã un agent PR, și asta fãrã a se considera cã n-ar spune adevãrul. Într-o lume care se expune ostentativ observației, iatã cã existã și o “parte nevãzutã a lunii” (a se înțelege a lucrurilor). Aceasta creeaza aura de mister care învãluie și incitã la cercetare publicul și nu numai. Bazându-se pe aceastã fațetã nevãzutã, agentul PR își poate crea o imagine nouã, ca o dezvãluire. Deosebirea este cã, eu sunt cel care arãt și ghidez observația spre propria imagine care îmi doresc sã fie observatã, iar aceasta – în mod cotidian -  nu înseamnã, repet, cã nu spun adevãrul!

Și acest lucru iși are rãdãcina în imperfecțiune. Dacã lucrurile ar fi perfecte, valoarea ar ieși automat la iveala, dupã cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: “Voi sunteți lumina lumii; nu poate cetate aflatã pe vârf de munte sã se ascundã... Așa sã lumineze lumina voastrã înaintea oamenilor, așa încât sã se vadã faptele voastre cele bune și sã slãveascã pe Tatãl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 14-16).

III. Biserica și capcanele imagologiei. Și atunci înseamna cã Biserica trebuie sã vadã în PR ceva negativ, fariseist și inutil? Ca de obicei Biserica este chematã sã redimensioneze, sau sã centreze mai precis lucrurile asfel încât sã-și redobândeascã valoarea lor integrala. Lumea nu a fost creatã rea, nu e rea în sine deci, ci din contrã este chematã spre perfecțiune.

 

În acest sens, și rolul jucat de RP poate cãpãta valențe noi în contextul unei lumi “orbit㔠de strãlucirea “reclamelor publicitare”, a exploziei informaționale, a îmbuibãrii cu mesaje nesemnificative pentru sãnãtatea psiho-somaticã a omului. Printre aceste zgomote chemarea linã și armonioasã a Bisericii aproape cã devine ilizibilã. Zadarnic speri ca “nostalgia paradisului pierdut” ce zace in fiecare om sã-l reîntoarcã singurã la izvorul vieții celei veșnice. Lumea de astãzi este prizoniera unui univers polifonic, multicolor, acaparant pânã la agresiune. Practic omul contemporan s-a încurcat în propriile ițe. Se trãiește într-o piațã informaționalã din care nu se mai îndura sã plece, preferând vagabondajul intelectual și imaginar în defavoarea cãldurii pãrintești și cuminți a harului. Ai senzația – dupã cum aratã și o relamã curentã a firmei Coca-Cola - cã omul este imobilizat cu lanțuri în fața televizorului. Cum sã mai meargã sã deschida ușa închisă la care așteaptă să intre Mântuitorul Iisus Hristos, după cum ilustrează această situație și o binecunoscutã expresie iconografica. “Dupã unii autori, comunicarea de masã și îndeosebi radioul și televiziunea, revãrsând asupra oamenilor necontenit și în orice fel de momente ale vieții cotidiene un torent de sunete și imagini, creeazã un fel de pseudomediu înconjurãtor. Interpunându-se între el și întreaga lume exterioarã (consideratã nu ca reprezentare, ci ca o percepție nemijlocitã) acest pseudomediu îl înconjoarã pe receptor într-un soi de realitate-surogat și tinde sã-l separe nu numai de mediul natural, ci și de cel social”[3].

Nu comunicarea deschisã îl împiedicã pe creștinul de astãzi sã comunice, ci spațiile create artificial: mediile audio-vizuale. Comunicarea este cu atât mai liberã și deschisã cu cât comunicatorii se cunosc mai bine între ei. Mediile audio-vizuale funcționeaza cei drept ca o lupã care marește pãrți interesante ale personalitãții, dar sã nu uitãm cã în același timp scapã de sub observație pãrți care se constituie într-un întreg.

IV. Comunicare și comuniune. Relații Publice înseamnã comunicare. Biserica înseamnã comuniune. Care este raportul dintre comunicare și comuniune în contextul lumii contemporane? Îndeobște, oamenii care nu mai aud bine încep sã vorbeascã tare, de parcã odatã cu neputința lor întreaga lume a asurzit. E suficient sã privești în jur și vei observa cum omul contemporan s-a înconjurat de o multitudine de instrumente comunicaționale, care amplificã, înregistreazã, mixeazã și, chiar mai mult, faciliteazã rostirea lui la distanțã. Frumos, dar la ce bun?

Cu cât se vorbește mai mult, cu atât se ascultã mai puțin.

O comunicare real㠖 cu efecte benefice de ambele pãrți – nu poate avea loc decât pe fondul comuniunii, care înseamnã disponibilitatea celuilalt de a împãrtãși împreunã cu tine sentimentele sincere ce te îndeamnã sã-i grãiești. Ba, mai mult, aflat într-o comuniune de iubire adeseori vorbele nici mãcar nu-și mai au rost. Dar, atenție! Ajuns într-o asemenea stare, oricând te paște pericolul mânriei luciferice de a crede cã ești “dumezeul” comunicãrii. Mihai Eminescu a surprins atât de bine acest aspect în nuvela Sãrmanul Dionis. Personajul acesteia – Dan-Dionis – ajunge în starea privilegiatã ca tot ceea ce gândește el, Dumnezeu sã împlineascã discret. Se hotãrãște atunci în conștiința lui Dan inversarea raportului: nu mai existã concordanța gândirii mele cu Dumnezeu, ci eu sunt cel care gâdește autonom ca toate sã se întâmple. Acest lucru înseamnã prãbușirea din comuniune.

Important este, nu sã fi tu cel care stãpânește comunicarea și reacțiile acesteia – în termeni tehnici “feed back–ul” – ci, ca aceasta sã te aducã și sã-i aducã și pe alții la comuniune.

Cuvintele – deci, comunicarea – nu sunt decât o formã materializatã a gândirii, care la rândul ei este, deși nu în exclusivitate, expresie conștientizantã a simțãmintelor noastre.

Indiferent dacã sunt sincer sau nu, cuvintele se constituie într-un mijloc de dezvãluire, de “adulmecare” – pentru cei ce intenționeazã sã decodifice mesajul – a caracteristicilor personalitãții umane, dupã cum citim și în Sfânta Scripturã: “Omul bun din vistieria cea bunã a inimii sale scote lucruri bune, iar omul cel rãu din vistieria cea rea a inimii sale scoate lucruri rele, cãci din prisosința inimii grãiește gura lui” (Lc. 6, 45).

Pe de altã parte, în comuniune, o altã expresie a cunoașterii este fapta ca act creator, nemediatã însã și de o publicitate comercial-narcisizantã (creator, cãci orice lucru fãcut conștient înseamnã o noutate pentru cã poartã pecetea personalitãții mele și, în definitiv, oamenii nu sunt identici, nu?). Aceasta depãșește practic valoarea revelatoare a cuvântului, lãsând omul sã se descopere în complexitatea ființei sale.

Cuvântul și fapta, acestea sunt componentele ce descoperã omul integral comuniunii, ca expresie a alcãtuirii psiho-somatice a ființei umane. Iatã de ce spunem: comunicarea este forma nedesãvârșitã a comuniunii. Acum se poate înțelege succesul Bisericii în ce privește relația cu membrii ei, relație atât de invidiatã și de doritã, în acelaș timp, de unele organizații.

 V. Specificul Relațiilor Publice al Bisericii? Mai corect este a spune cã elemente ce astãzi definesc funcția PR pot fi identificate în activitatea Bisericii de-a lungul secolelor. Sã nu uitãm felul în care, prin predica Apostolilor și a ucenicilor acestora, învãțãtura creștinã s-a extins în lume, precum și activitatea învãțãtorescã a slujitorilor Bisericii, care au menținut-o trezã în conștiința oamenilor și conduita specific moral-creștinã. Pe de altã parte un rol major l-a jucat iconografia creștinã, care – îndrãznim sã spunem -  a anticipat parcã valoarea ce avea sã i se acorde imaginii în secolele mai de pe urmã și expresivitatea cultului creștin, indiferent de confesiune. Toate aceste elemente, enumerate în fugã, sunt mãrturii deschse și impresionante, care slujesc ideii de mãrturisire în lume a convingerii creștine.

Desigur cã pentru un agent PR analiza acestor elemente se va opri asupra aspectului “ propagandistic” al acestora, dar el nu trebuie sã uite însã cã Biserica, Școala (mai ales cum a fost Școala filozoficã din Antichitate) și, într-un mod mai puțin atât de bine-intenționat ca primele, Puterea politicã, prin definiție au cristalizat un sistem specific de relații cu membrii lor. Dar asemãnãrile se datoreazã doar genului proxim, adicã faptului cã toate acestea au în comun același element tehnic de care trebuie sã ținã cont: comunicarea cu un public țintã.

În ceea ce privește Biserica, diferențele specifice sunt esențiale: mesajul ei nu este limitat de spațiu și timp, ci se extinde dincolo de lumea aceasta, lucru care, indiscutabil, gãsește ecou în orice suflet uman. Acesta este unul din atuurile principale ale mesajului eclesiastic. Faptul cã se oferã și modele – exemple imagistice – în persoana divino-umanã a Mântuitorui nostru Iisus Hristos, model multiplicat prin minunile sãvârșite de sfinți sau sfintele moaște, faptele curajoase ale mucenicilor etc. Impactul asupra celor care se aflã în apropirea acestui tip de informație este revelator. Cu cât credibilitatea mesagerului este mai mare cu atât crește credința oamenilor, și nu în purtãtorul de cuvânt (adicã predicatorul) sau în Instituție, cât mai ales într-o idee care se aflã deja în sufletul lor așteptând doar sã fie confirmatã și de altcineva. Oamenii vor sã se lase convinși sã creadã! “Cred, Doamne! Ajutã necredinței mele.”(Mc. 9, 23) este expresia care caracterizeazã cel mai bine aceastã stare controversatã. Îmi place sã amintesc aici și o maximã care spune: “Cei care vorbesc mult, în general vor sã fie convinși.”

Într-un asemenea context psihologic convertirea în decursul istoriei a multor pãgâni la Creștinism nu este decât o reacție fireascã a chemãrii lãuntrice a fiecãrui om de a gãsi o formulã sigurã, adevãratã, general valabilã, conformã cu structura ființei lor, în care sã-și manifeste setea de infinit.

 VI. Necesitatea punctãrii mesajului eclesial în contextul lumii contemporane.  Ce se întâmpã astãzi? Trãim într-un univers plin de mesaje – datorat noilor mijloace de comunicare în masã - , în care realitatea se îmbinã cu ficțiunea, unde aspectului duhovnicesc al problemei infinitului este interpusã angoasa terifiantã a mesajului crepuscular de tip SF. Intensitatea acestor mesaje, care vizeazã acelaș organ de stimul, se interferazã surescitând pânã la refuz ființa umanã. Putem spune cã Biserica este pusã în fața unei adevãrate încercãri privind capacitatea ei de persuasiune acumulatã în decursul a 2 000 de ani.

Iatã astãzi mesajul Evangheliei pus pe picior de egalitate cu alte tipuri de mesaje – uneori obscene – de cãtre noile mijloace informaționale. Cum va depãși oare acest moment Biserica?

Ea s-a raportat întotdeauna la persoana divino-umanã a Mântuitorului Iisus Hristos. Acesta, Dumnezeu fiind, nu a pregetat sã ia firea noastrã cea decãzutã pentru a o redimensiona spiritual. Pentru cei care au în fațã exemplul acesta nu este greu sã afle – în contextul lumii actuale – noi mijloace de a sparge gheața interpusã între om și utilitatea mesajelor în general. Ar fi ca și cum ecranul Tv s-ar sparge lãsând sã pãtrundã în intimitatea omului mesajul Evangheliei lui Hristos.

Chiar trebuie sã utilizeze Biserica noile mijloace de comunicare?

Într-o lume claustratã în propriile locuințe de voie sau de nevoie, cum mai poți penetra nu numai sufletul, ci zidurile între care se sãlãșuiește omul contemporan? Diferitele sondaje aratã faptul cã tendința oamenilor de a-și restrânge sfera de desfãșurare a vieții cotidiene la nivelul locuinței este din ce în ce mai mare. Pe de altã parte singurul mod de a comunica cu exteriorul tinde sã fie ocupat doar de canalele de comunicare informticã. Ai senzația unei “chirciri” a omului în fața matahalei informatice care s-a ivit dintr-o datã înaintea acestuia. Omul simte din ce în ce mai acut nevoia de a se închide într-un “turn de fildeș” din care sã observe lucrurile ce se desfãșoarã cu repeziciune în lume. Ieșit în afara acestui sãlaș, el are senzația unei pierderi, a unei ratãri de a observa lucrurile în ansamblu. Privirea plenarã devine  astãzi din ce mai important pentru supraviețuire, cãci altfel omul riscã, prin neinformare,sã piardã ritmul cu lumea și sã-l copleșeascã.

Cum sã-l mai convingi pe un asemenea om sã te mai asculte și pe tine? Cum sã-l determini sã creadã cã ceea ce vrei sã-i spui este mai important decât restul mesajelor din infosferã? În ce fel poți depãși mijloacele de persuasiune din ce în ce mai perfecte ale altor intenții cotidiene.

Locul accidentelor determinate de circulația rutierã intens㠖 efect al industrializãrii – este luat acum de cel cauzat de circulația haoticã a diferitelor tipuri de mesaje din lumea informatizatã. Locul medicilor și a spitalelor obișnuite este luat de cel al psihanaliștilor și al clinicilor de boli psihice. Chiar apariția și perpetuarea curentului psihanalist poate fi considerat efect al unui asemenea univers “info”. Desigur cã nu informația ca mulțime este rea, cât mai ales circulația intensã, neselectivã și conținutul nociv pentru conștiințã al unor mesaje.

Astãzi nu rãmâne decât sã constatãm noutatea contextului din care face parte chiar și Biserica – dacã este sã privim din exterior lucrurile.

În mãsura în care Biserica nu-și organizeazã mesajul și nu-și alcãtuiește o strategie de comunicare în mediile informatice, aceasta va trece neobservatã de opinia publicã antrenatã sã descopere repede un anumit gen de informații stabilit pe criteriile unei societãți comercializate. Nu ar fi vorba – în cazul în care Biserica se hotãrãște sã utilizeze din plin aceste mijloace – de vulgarizarea metodelor de exprimare ale ei, ci doar de apariția într-un cadru inedit în toatã plenitudinea valorii ei spiritual-culturale.

 VII. Consecințele ignorãrii unui minim de noțiuni de PR. În momentul de fațã nu se poate spune cã Biserica se folosește de aceste instrumente comunicaționale. Practic ea suportã o “invitație” de a lua parte la acest “show” mediatic universal. Din aceastã cauzã, stabilindu–i–se principial - de la locul pe care îl ocupã în grila de program pânã la subiectul propus spre dezbatere - poziționarea ei în ochii publicului, Biserica se prezintã mai mult ca o curiozitate supusã analizei privirilor flãmânde de inedit a spectatorilor, decât ca un organism viu ce are de expus un mesaj cursiv și imperativ necesar. O asemenea apariție ar fi un mare deserviciu ce s-ar aduce Bisericii. Ea este, în felul acesta, declaratã moartã și îngropatã, iar la emisiunea respectivã putem spune cã au loc funerariile. Ea se prezintã, conform unei asemenea viziuni, ca o adevãratã relicvã de muzeu.

Iar Biserica a simțit acest lucru. Ea se sufoca într-un asemenea mediu. Lumina reflectoarelor de studio copleșeau lumina harului divin care ar fi trebuit sã iradieze într-un mod cât mai firesc. Regia de montaj a sacrificat pe altarul imaginii streotipe iconografia tipic bisericeascã. Încercãrile timide ale Bisericii de a se rosti fãceau sã parã tautologicã într-un sistem care funcționa dupã propriile legi tehnice, cãci “textul nu trebuie sã-și asume rolul tautologic de a descrie ceea ce se vede, ci va încerca îmbogãțirea imaginii...potențându-o” [4] . Imaginea Bisericii, care apare în Media, uneori apare distorsionatã, redundantã, inaccesibilã oamenilor ce au fost educați în spiritul mesajelor profesional ticluite. Mai rãu, chiar se produc confuzii în ce privește scopul mesajului ei, cum a fost cazul acțiunii comune de caritate înteprinsã de Patriarhie și firma Electrolux. Cotidianul Ziua nota la acea vreme: “Patriarhia și Electrolux amestecã milostenia cu reclama” ( Ziua, 12 decembrie 1998, p. 8).  Aceeași acțiune a fãcut, în același timp, și tema ironicei emisiuni a lui Florin Cãlinescu, Chestiunea Zilei.

Iatã o situație imposibilã, contradictorie. Este incompatibilã imaginea Tv cu iconografia bisericeascã? La aceastã întrebare nu putem rãspunde decât cu o alta: a fost incompatibilã firea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu firea umanã?

Cert este cã în orice context mediatic ar fi pusã Biserica, trebuie ca sã-și pãstreze specificul, dar sã înțeleagã cã și Media în general își are regulile ei fãrã de care comunicarea nu se poate realiza în parametrii normali. 

Am luat ca reper unul din mijloacele de comunicare PR pentru a face o demonstrație practicã. Mai mult, considerãm cã apariția televizatã constituie principala piatrã de încercare pentru imaginea unei instituții. Însãși ideea de imagine publicã își gãsește rezonanța în acest media. La început picturã, apoi fotografie și imagine în mișcare subiectul unui asemenea comunicator a intuit întotdeauna importanța apariției de genul acesta. Ea te individualizeazã, te scoate din anonimat și te imortalizeazã în sensul pur etimologic. O aemenea ispitã nu putea fi evitatã. Dar, s-a învãțat de asemenea cã nu trebuie sã rãmânã indiferent felul în care este reprezentat. De aceea chiar și portretele cele mai celebre ale unor personalitãți – pe lângã particularitatea fiecãrui artist – sufereau unele retușuri pentru a nu lãsa cumva posteritãții o imagine neconformã cu cea pe care o vroia subiectul reprezentãrii.     Prin urmare, Biserica trebuie sã înțeleagã cã nu are cum sã dezavueze aceste sisteme de comunicare. Ele s-au instalat puternic în societatea noastrã înclinând balanța simpatiei publice în favoarea lor: omul are nevoie și se bazeazã pe ele. Dezvoltarea lor a fãcut ca omul sã perceapã mesajul în douã moduri: direct, prin preluarea mot-a-mot a informațiilor sau printr-o interpretare și o decodificare a acestora. Aspectul ultim ia din ce în ce mai mare amploare.

Asfel, “pledând pentru ideea continuitãții, a unitãții scrisului cu imaginea, Bogdan Ghiu face o observație interesantã (Dilema, nr. 168, 28 martie 1996); citãm: “Noua prejudecatã, ultimul clișeu în materie îl reprezintã convingerea cã imaginea a ucis scrisul. Pãrerea mea este însã alta. Imaginea  a luat, în bunã mãsurã locul scrisului, dar acest lucru, departe de a reprezenta o rupturã...nu este posibil decât în temeiul unei continuitãți de esențã semioticã. A privi este un alt mod de a citi, o altã formã, istoric și sociologic diferitã, de a privi semnele”.  Este exact ce am încercat sã spunem; avem de-a face cu un limbaj structurat altfel, ale cãrui semne trebuie învãțate”[5].

Omul contemporan învațã un alt alfabet. Cel al imaginii. De acum el va citi, nu prin semne grafice minuscule (alfabetul în forma lui cunoscutã), ci pe ansamble de imagini. El va descifra abia în spatele ecranului și a imaginii ce apare pe el realitatea care-l intereseazã. Spre exemplu, pe el nu-l va fascina și capta imaginile viu colorate din clipul publicitar al firmei Coca-Cola, ci faptul cã aceasta, având un clip puternic înseamnã cã și financiar stã bine, adicã are produse vandabile, ceea ce în ultimã instanțã înseamnã cã e cãutat și apreciat de foarte multã lume.  

VIII. Modelul iconografic este codul imagologic eclesial cel mai potrivit. Imaginea este putere! Acesta ar fi sloganul lumii contemporane.Aceastã educație a decodificãrii trebuie fãcut㠖 cred eu – în spirit creștin. Practic, azi se desfãșoarã o civilizație ce și-a fãcut din imagine un instrument de lucru, nu numai artã. Biserica are, pe tãrâmul imaginii, o experiențã bogatã, întãritã chiar de unele contradicții apãrute în decursul istoriei, cum ar fi iconoclasmul secolelor VIII – IX.

Dacã Biserica vrea sã transparã în acest univers al imaginilor, atunci singura ei înfãțișare, adicã specificul imaginii ei în Media nu poate fi decât cel al iconografiei creștine. Acesta îi poate furniza Bisericii elementele și caracteristicile pe care trebuie sã le adopte atunci când intrã în contact cu mijloacele de comunicare moderne, în special referindu-ne la fenomenul Tv.

Biserica nu trebuie sã se lase modelatã atunci când apare în Media, ci trebuie sã modeleze. A se lãsa modelatã înseamnã a-și converti specificul ei la valorile culturii contemporane, uneori profund secularizatã și desacralizatã.

Chiar dacã spuneam cã Biserica trebuie sã ținã seama de regulile noi de comunicare, specifice Mediei, ne refeream în special la faptul cã ea trebuie sã ia act de aceste reguli, cã ele existã și condiționeazã comunicarea. Nu e vorba de a adera la aceste reguli, ci de a observa ce elemente din tradiția Bisericii pot completa lipsa acestora pentru a nu afecta integralitatea mesajului eclesiastic. Aceastã verigã care leagã Biserica de lumea mediaticã contemporanã mãrturisim cã este, indiscutabil, iconografia creștinã.

Un argument în favoarea pledoariei pentru imaginea publicã a Bisericii ca reflex a icoanei îl constituie obișnuința ochilui creștinului cu o anumitã imagine eclesiasticã: vederea și cinstirea de tip iconografic. Aducerea în prim-plan a unui alt tip de imagine bisericeascã, care poartã amprenta show-lui mediatic obișnuit, n-ar face decît sã superficializeze reprezentarea ce o are  acesta despre ea. Icoana este mesajul. Practic, ea - în lumea Mediei - este în sine purtãtoare de mesaj, și nu canalul ei de difuzare, cum spunea Marshall McLuhan: “The Medium is the Message ( Mesajul este Media )”.

Caracteristicile iconografice pot ușor sã se constituie într-un cod al imagologiei eclesiale. Pentru a face o demonstrație în acest sens, ne vom raporta la enumerarea unor caracteristici principale ale icoanei, așa cum le-am cules din lucrarea Teologia Icoanei a lui Leonid Uspensky[6]:

1.       Imaginea este redusã la un minimum de detalii și la un maximum de expresivitate (p. 45)

2.       Starea pe care aceastã artã o comunicã privitorului este una de rugãciune (p.45)

3.       Personajele ei adoptã cel mai adesea o posturã orantã, adicã fac gestul orator al rugãciunii; starea lãuntricã, spiritualã a personajelor fiind rugãciunea (p. 45-46)

4.       Pictorul creștin renunțã la reprezentarea naturalistã a spațiului (p. 45)

5.       Aceastã artã reprezintã niște personaje legate, pe de o parte, între ele prin sensul global al imaginii, dar legate mai ales de credinciosul care se uitã la ele (p. 45)

6.       Personajele sunt reprezentate totdeauna frontal: se adreseazã privitorului comunicându-i starea lor lãuntricã de rugãciune (p. 45)

7.        Ceea ce conteazã este nu atât acțiunea reprezentatã cât mai ales aceastã comuniune cu privitorul (p. 46)

8.       Totul se concentreazã pe exprimarea învãțãturii Bisericii (p. 47)

9.       Însã nu valoarea ei artisticã sau esteticã este cea apreciatã: e vorba de valoarea ei prediactorialã (p. 51)

10.   Biserica își formeazã limbajul sacru alegând tot ce este mai curat, mai adevãrat, mai expresiv (p. 53)

11.   Arta care sã transpunã pe pãmânt Împãrãția lui Dumnezeu și care sã-i însoțeascã pe credincoși de-a lungul întregii vieți, ca un fel de parcelã mundanã a Bisericii. Era nevoie de o imagine care sã fi purtat lumii același mesaj ca și cuvintele sau ca prezențã realã a sfințeniei (p. 55)

12.   Pãrinții Sinodului III Ecumenic deosebea cu finețe icoana de portret: ultimul reprezintã o ființã umanã obișnuitã; prima, un om unit cu Dumnezeu (p. 113)

13.   Biserica Ortodoxã nu a îngãduit niciodatã pictarea icoanelor potrivit imaginației pictorului, sau dupã un mode viu...iconarii se slujesc drept model de icoanele vechi și de manuale (p. 116-117)

14.   Scopul icoanei nu este deci acela de a provoca și nici de a exalta în noi un sentiment uman natural. Scopul ei este de a ne orienta cãtre transfigurarea tuturor sentimentelor, dar și a inteligenței și a celorlalte aspecte ale naturii noastre, dezgolindu-le de orice exaltare care nu ar putea fi decât nestricãcioasã și stricãtoare (p. 125)

Nota comunã a acestei enumerãri nu este alta decât aspectul orant al icoanei. Prin urmare și trãsãtura distinctã a imaginii publice a Bisericii nu trebuie sã fie alta decât una a rugãciunii ce cheamã omul la sfințenie.

Paralela fãcutã între un așa-zis “serviciu PR-eclesial” și iconografie ne-a fost util pentru cã a evidențiat caracterul care îl capãtã orice ieșire în public a Bisericii. În definitiv icoana tocmai de aceea a suferit atâtea frãmântãri teologice, din cauza unei reprezentãri cât mai specifice și expresive, conforme atmosferei bisericești. Ea este o ieșire în public, o exteriorizare a sufletului creștin, o încremenire materialã a duhovniciei iconarilor.

Biserica nu poate gândi decât în acești termeni. O schimbare a acestor coordonate nu poate aduce cu sine decât o altã imagine, care nu ar fi în spiritul tradiției bisericești, adicã a Sfintelor Sinoade Ecumenice. Dar pentru a crede aceste lucruri, așa cum spunea A. Schmemann “trebuie sã vezi în Bisericã însãși ceva mai mult decât o adunare a credincioșilor”[7].

BIBLIOGRAFIE:

1.       Bucheru, Ion – Fenomenul Televiziune, București, Editura România de Mâine, 1997;

2.       Câmpeanu, Pavel – Radio, Tv, Public, București, Editura Științifică, 1972;

3.       Milo, Katie; Yoder, Sharon; Gross, Peter; Maier, Stefan-Niculescu  -   Introducre în Relații Publice, București, Editura Nim, 1998;

4.       Stancu, Valentin; Stoica, Marcela M.; Stoica, Adrian – Relații Publice. Succes și credibilitate, București, Editura Concept Publishing;

5.       Stăniloae, Dumitru – Ascetica și mistica, Alba-Iulia, Editura Deisis, 1993;

6.       Uspensky, Leonid – Teologia Icoanei, București, Editura Anastasia, 1994;


[1] Katie Milo, Sharon Yoder, Peter Gross, Ștefan Niculescu Maier – Introducere în Relații Publice. Editura Nim, București, 1998, p. 29;

[2] Dumitru Stãniloae – Ascetica și Mistica, Editura Deisis, Alba-Iulia, 1993, p 69

[3] Pavel Câmpeanu – Radio, Tv, Public, Editura Științificã, București, 1972, p. 184;

[4] Ion Bucheru – Fenomenul Televiziune, Editura România de Mâine, București, 1997, p. 75;

[5] Ion Bucheru – idem, p.31-32;

[6] Leonid Uspensky – Tologia Icoanei, Editura Anastasia, București, 1994:

[7] Leonid Uspensky – idem, p.189;

(Specificul Relațiilor Publice ale Bisericii în contextul lumii contemporane, Proiect de Curs, Academia de Înalte Studii Militare - Colegiul de Comandă și Stat Major, București, 1999; Publicat în Biserica Ortodoxă Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul..., nr...., 2000)

  © Bogdan-Aurel TELEANU