SPECIFICUL RELAŢIILOR PUBLICE ALE BISERICII ÎN CONTEXTUL LUMII CONTEMPORANE

Introducere. A discuta despre existenţa propriu-zisă a unui sistem de servicii PR (Relaţii Publice) în Biserica Ortodoxă este destul de dificil.  De obicei când vorbeşti de Relaţiile Publice, aşa cum sunt practicate de marile companii comerciale, ai în minte ideea promovării agresive a unui anumit gen de imagine, proprie firmei respective. Apariţia unei specializări PR, efect indubitabil al unei dorinţe de impunere rapidă şi puternică pe piaţa produselor comerciale, a făcut ca şi instituţiile cu rădăcini cultural-istorice profunde să înceapă efectiv să se raporteze la acest nou sistem de gîndire: imaginea ca sursă de venit sau, cel puţin,  necesitatea apărării şi conservării propriei imagini.

Ideea concentrării informaţiei pentru a putea fi difuzată cît mai rapid face ca întreg sistemul de valori să se clatine. Un serviciu de Relaţii Publice urmărind permanent cursul imaginii pe piaţa de desfacere a unei veritabile industrii de imagine poate să creeze, prin “efectul de lupă“, o decupare din context pentru a o impune apoi ca certă valoare reală şi generală. Atingându-se anumiţi stimuli emotivi sau apelându-se la unele circumstanţe cu impact asupra atenţiei publicului, poţi evolua parazitar pe seama acestora fără a depune un efort sincer total spre a-ţi căştiga locul binemeritat. Autorul care face clasificarea valorică nu mai sunt eu, ci chiar beneficiara unui sistem controlat de construcţie şi promovare a unei imagini.

Pe de altă parte însă, este cunoscut că nu poţi construi nimic din nimic (“ex nihilo, nihil”) . Trebuie ca să ai un produs pe care să-l îmbraci în imaginea dorită. Mai mult, conform codului PR cea mai bună imagine este cea bazată pe sinceritate. Chiar dacă produsul respectiv nu este  la valoarea imagologică pe care tu vrei să i-o promovezi, aceasta nu înseamnă că el nu trebuie să se circumscrie cât-de-cât modului în care este prezentat.

Există, deci, două lucruri distincte de care vorbim: produsul valoric în sine şi adoptarea unui mijloc potrivit de a-l face public. A nu înţelege total importanţa uneia dintre aceste elemente echivalează, practic, cu părăsirea scenei publice.

Este lupta pentru imagine o noutate sau pur şi simplu o realitate istoricã neobservată până acum? Cât de importantã este imaginea pentru o instituţie? Cum înţelege Biserica să participe la acest fenomen imagologic?  Iatã câteva puncte de plecare în debutul demersului nostru privind specificul Relaţiilor Publice ale Bisericii în contextul lumii contemporane.

 I. Valoarea imaginii publice. Între mesaj şi imagine existã o strânsã legãturã: tot ceea ce se exprimă la nivel de rostire, capãtã contur în mintea noastrã prin convertire la imagine. Aceasta uşureazã posibilitatea perceperii noastre prin obiectivare, astfel încât aproape cã nu existã idee care sã nu-şi aibã corespondent pictural.  

Astãzi, lumea contemporanã îşi sprijinã comunicarea pe suportul imaginii mai mult ca oricând. Probabil cã numai epoca pictogramelor premergãtoare scrierii cuneiforme a mai trãit atât de intens experienţa imaginii ca mesaj şi acest lucru nu întâmplãtor: reprezentarile picturale sunt situate cel mai aproape de posibilitãţile de receptare umanã. Din aceastã cauzã, tocmai imaginea este cea care ni se “împlântã” cel mai adânc în conştiinţa noastrã.

Într-un univers informaţional acest fapt este esenţial: pentru a rezista cât mai mult în atenţie, o informaţie trebuie sã aibã un impact cât mai puternic la masa receptorilor, lucru care se realizeazã printr-o imagine cât mai acaparantã.

Lupta pentru imagine devine o realitate tot mai preocupantã pentru un univers copleşit de mesaje. Aproape cã se cautã stimuli informaţionali care sã stârneascã imagini reprezentative pentru tipul de mesaj care se doreşte a fi receptat.

Ceea ce se constatã zilnic este faptul cã fiecare instituţie sau organizaţie  - într-o lume competiţionala – încearcã sã-şi realizeze o imagine cât mai distinctã în context şi, dacã se poate, cât mai în contrast cu imaginea de fond. Ori acest lucru devine din ce în ce mai puţin plauzibil, daca se ia în calcul faptul că toţi parametrii care ajutã la definirea acesteia sunt şi ei limitaţi: timp şi spaţiu mediatic, cantitate şi calitate de cuvinte, putere de persuasiune care sã nu atingã perimetrul manipularii etc. O perimare a imaginii presupune noi eforturi de repoziţionare pe scara valoricã, cãci altfel se ajunge la o atenuare a disponibilitaţii de a se afla în câmpul de observare vizual-informativă a unei societăţi acaparate şi copleşite, chiar agresate de noutãţile imagistice.

Existã în fondul de idei utilizat de cei ce-şi construiesc imaginea o limitã, în sensul cã se ajunge la o epuizare a acestuia. Sã ne amintim numai de scandalul iscat între douã firme de detergenţi care utilizau aceeaşi mascotã, aşa numitul “purceluş Dosia”. Din aceastã cauzã potenţarea ideilor reutilizate pentru a convinge cere mai mare efort, cheltuieli, precum şi inteligenţã selectivã pentru imagini reprezentative. Ca efect al acestui comerţ de imagini era firesc sã aparã o unitate distinctã, specializatã, care sã gestioneze, sã cuantifice, sã prelucreze potenţialul valoric al unei instituţii, sã-l converteascã apoi într-un profil de imagine care sã obţina, ca profit, credibilitatea clienţilor săi şi nu numai.

II. Relaţiile Publice şi imperfecţiunea firii umane. Conform definiţiei aprobate de Adunarea Mondialã a Relaţiilor Publice întrunitã la 1978 în Mexico City, practica Relaţiilor Publice (PR) este “arta şi ştiinţa socialã de a analiza tendinţe, de a prezice consecinţele lor, de a sfãtui lideri de organizaţii, de a introduce programe planificate de acţiune care servesc atât interesul organizaţiei cât şi cel al publicului”[1]. Funcţia cheie ce reiese din acest amalgam de atribuţii este urmatoarea: de a menţine treazã atenţia atât a celor din interiorul instituţiei, cât şi din afarã privind poziţionarea imaginii acesteai în conştiinţa lor.

Cã Relaţiile Publice nu sunt o noutate ce-ar aparţine lumii contemporane este o realitate. Atât timp cât existã concurenţã într-o competiţie, existã şi un întreg proces de captare a bunãvoinţei şi atenţiei publicului ţintã. Sã luãm spre exemplu celebrul mãr al lui Adam – care nu întâmplãtor a fost preluat ca imagine publicitarã de firma McIntosch.  Reprezentarea ce i-o face şarpele Evei, îl face atât de atractiv, încât aceasta în ciuda interdicţiei gustã din el suportând consecinţele încãlcãrii poruncii divine. Practic aceastã funcţie de agent PR a aparţinut în aceastã istorisire biblicã lui Satan, deghizat sub forma şarpelui biblic – simbol preluat şi el de publicitate.

Întrebarea care se pune din start este urmãtoarea: în ce masurã funcţiile Relaţiilor Publice sunt conforme cu specificul de manifestare în lume a Bisericii?

Sensul ce-l urmareşte Biserica este desigur desăvârşirea credincioşilor ei. Conform Revelaţiei biblice referitoare la crearea omului se spune: “sã facem om dupã chipul şi asemãnarea noastrã...Şi a fãcut Dumnezeu om dupã chipul Sãu” (Facere 3, 18-19), urmând ca acesta printr-un progres spiritual sã creascã şi în asemanare cu El. Aceastã tendinţã de a completa diferenţa dintre chip şi asemanare este resimţitã în plan ontologic printr-o vocaţie umanã a infinitului, indiferent cum e poziţionat: negativ sau pozitiv. Setea dupã infinitul pozitiv este sfinţenia; cealaltã este explicată astfel de pr. Dumitru Stăniloae: “Iar setea de infinit a patimilor in sine se explicã prin faptul cã fiinţa umanã, având o bazã spiritualã, are o tendinţã spre infinit care se manifestã şi prin patimi... Este capabil şi însetat de infinit nu în sensul cã ar fi în stare sã-l dobândeascã, sã-l absoarbe în fiinţa lui – cãci atunci însãşi fiinţa umanã ar deveni infinitã, sau ar fi virtual infinitã – ci in sensul cã poate şi trebuie sã se alimenteze spiritual din infinit şi la infinit, cãutând şi putând sã trãiascã într-o continuã comunicare cu el, într-o participare la el. Dar omul n-a voit sã se mulţumeascã cu aceastã participare la infinit, ci a voit sã devinã el insuşi centrul infinitului, sau a crezut cã este un asemenea centru, lãsându-se amagit de setea dupã infinit a firii sale”[2].

Omul a încercat sã suplineascã diferenţa dintre ceea ce reprezintã şi ceea spre ce tinde printr-o specializare în acest sens: modul de a convinge cã el este mai bun decât pare în realitate. Întotdeauna existã o “marjã de eroare” în ce priveşte cuantificarea prin observaţie directã. Oricât de precis ai încerca sã fii întotdeauna mai rãmân elemente ce scapã câmpului observaţiei. Acestea se constituie în veritabili “aşi de mânecã” pe care îi speculeazã un agent PR, şi asta fãrã a se considera cã n-ar spune adevãrul. Într-o lume care se expune ostentativ observaţiei, iatã cã existã şi o “parte nevãzutã a lunii” (a se înţelege a lucrurilor). Aceasta creeaza aura de mister care învãluie şi incitã la cercetare publicul şi nu numai. Bazându-se pe aceastã faţetã nevãzutã, agentul PR îşi poate crea o imagine nouã, ca o dezvãluire. Deosebirea este cã, eu sunt cel care arãt şi ghidez observaţia spre propria imagine care îmi doresc sã fie observatã, iar aceasta – în mod cotidian -  nu înseamnã, repet, cã nu spun adevãrul!

Şi acest lucru işi are rãdãcina în imperfecţiune. Dacã lucrurile ar fi perfecte, valoarea ar ieşi automat la iveala, dupã cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: “Voi sunteţi lumina lumii; nu poate cetate aflatã pe vârf de munte sã se ascundã... Aşa sã lumineze lumina voastrã înaintea oamenilor, aşa încât sã se vadã faptele voastre cele bune şi sã slãveascã pe Tatãl vostru Cel din Ceruri” (Mt. 5, 14-16).

III. Biserica şi capcanele imagologiei. Şi atunci înseamna cã Biserica trebuie sã vadã în PR ceva negativ, fariseist şi inutil? Ca de obicei Biserica este chematã sã redimensioneze, sau sã centreze mai precis lucrurile asfel încât sã-şi redobândeascã valoarea lor integrala. Lumea nu a fost creatã rea, nu e rea în sine deci, ci din contrã este chematã spre perfecţiune.

În acest sens, şi rolul jucat de RP poate cãpãta valenţe noi în contextul unei lumi “orbitã” de strãlucirea “reclamelor publicitare”, a exploziei informaţionale, a îmbuibãrii cu mesaje nesemnificative pentru sãnãtatea psiho-somaticã a omului. Printre aceste zgomote chemarea linã şi armonioasã a Bisericii aproape cã devine ilizibilã. Zadarnic speri ca “nostalgia paradisului pierdut” ce zace in fiecare om sã-l reîntoarcã singurã la izvorul vieţii celei veşnice. Lumea de astãzi este prizoniera unui univers polifonic, multicolor, acaparant pânã la agresiune. Practic omul contemporan s-a încurcat în propriile iţe. Se trãieşte într-o piaţã informaţionalã din care nu se mai îndura sã plece, preferând vagabondajul intelectual şi imaginar în defavoarea cãldurii pãrinteşti şi cuminţi a harului. Ai senzaţia – dupã cum aratã şi o relamã curentã a firmei Coca-Cola - cã omul este imobilizat cu lanţuri în faţa televizorului. Cum sã mai meargã sã deschida uşa închisă la care aşteaptă să intre Mântuitorul Iisus Hristos, după cum ilustrează această situaţie şi o binecunoscutã expresie iconografica. “Dupã unii autori, comunicarea de masã şi îndeosebi radioul şi televiziunea, revãrsând asupra oamenilor necontenit şi în orice fel de momente ale vieţii cotidiene un torent de sunete şi imagini, creeazã un fel de pseudomediu înconjurãtor. Interpunându-se între el şi întreaga lume exterioarã (consideratã nu ca reprezentare, ci ca o percepţie nemijlocitã) acest pseudomediu îl înconjoarã pe receptor într-un soi de realitate-surogat şi tinde sã-l separe nu numai de mediul natural, ci şi de cel social”[3].

Nu comunicarea deschisã îl împiedicã pe creştinul de astãzi sã comunice, ci spaţiile create artificial: mediile audio-vizuale. Comunicarea este cu atât mai liberã şi deschisã cu cât comunicatorii se cunosc mai bine între ei. Mediile audio-vizuale funcţioneaza cei drept ca o lupã care mareşte pãrţi interesante ale personalitãţii, dar sã nu uitãm cã în acelaşi timp scapã de sub observaţie pãrţi care se constituie într-un întreg.

IV. Comunicare şi comuniune. Relaţii Publice înseamnã comunicare. Biserica înseamnã comuniune. Care este raportul dintre comunicare şi comuniune în contextul lumii contemporane? Îndeobşte, oamenii care nu mai aud bine încep sã vorbeascã tare, de parcã odatã cu neputinţa lor întreaga lume a asurzit. E suficient sã priveşti în jur şi vei observa cum omul contemporan s-a înconjurat de o multitudine de instrumente comunicaţionale, care amplificã, înregistreazã, mixeazã şi, chiar mai mult, faciliteazã rostirea lui la distanţã. Frumos, dar la ce bun?

Cu cât se vorbeşte mai mult, cu atât se ascultã mai puţin.

O comunicare realã – cu efecte benefice de ambele pãrţi – nu poate avea loc decât pe fondul comuniunii, care înseamnã disponibilitatea celuilalt de a împãrtãşi împreunã cu tine sentimentele sincere ce te îndeamnã sã-i grãieşti. Ba, mai mult, aflat într-o comuniune de iubire adeseori vorbele nici mãcar nu-şi mai au rost. Dar, atenţie! Ajuns într-o asemenea stare, oricând te paşte pericolul mânriei luciferice de a crede cã eşti “dumezeul” comunicãrii. Mihai Eminescu a surprins atât de bine acest aspect în nuvela Sãrmanul Dionis. Personajul acesteia – Dan-Dionis – ajunge în starea privilegiatã ca tot ceea ce gândeşte el, Dumnezeu sã împlineascã discret. Se hotãrãşte atunci în conştiinţa lui Dan inversarea raportului: nu mai existã concordanţa gândirii mele cu Dumnezeu, ci eu sunt cel care gâdeşte autonom ca toate sã se întâmple. Acest lucru înseamnã prãbuşirea din comuniune.

Important este, nu sã fi tu cel care stãpâneşte comunicarea şi reacţiile acesteia – în termeni tehnici “feed back–ul” – ci, ca aceasta sã te aducã şi sã-i aducã şi pe alţii la comuniune.

Cuvintele – deci, comunicarea – nu sunt decât o formã materializatã a gândirii, care la rândul ei este, deşi nu în exclusivitate, expresie conştientizantã a simţãmintelor noastre.

Indiferent dacã sunt sincer sau nu, cuvintele se constituie într-un mijloc de dezvãluire, de “adulmecare” – pentru cei ce intenţioneazã sã decodifice mesajul – a caracteristicilor personalitãţii umane, dupã cum citim şi în Sfânta Scripturã: “Omul bun din vistieria cea bunã a inimii sale scote lucruri bune, iar omul cel rãu din vistieria cea rea a inimii sale scoate lucruri rele, cãci din prisosinţa inimii grãieşte gura lui” (Lc. 6, 45).

Pe de altã parte, în comuniune, o altã expresie a cunoaşterii este fapta ca act creator, nemediatã însã şi de o publicitate comercial-narcisizantã (creator, cãci orice lucru fãcut conştient înseamnã o noutate pentru cã poartã pecetea personalitãţii mele şi, în definitiv, oamenii nu sunt identici, nu?). Aceasta depãşeşte practic valoarea revelatoare a cuvântului, lãsând omul sã se descopere în complexitatea fiinţei sale.

Cuvântul şi fapta, acestea sunt componentele ce descoperã omul integral comuniunii, ca expresie a alcãtuirii psiho-somatice a fiinţei umane. Iatã de ce spunem: comunicarea este forma nedesãvârşitã a comuniunii. Acum se poate înţelege succesul Bisericii în ce priveşte relaţia cu membrii ei, relaţie atât de invidiatã şi de doritã, în acelaş timp, de unele organizaţii.

 V. Specificul Relaţiilor Publice al Bisericii? Mai corect este a spune cã elemente ce astãzi definesc funcţia PR pot fi identificate în activitatea Bisericii de-a lungul secolelor. Sã nu uitãm felul în care, prin predica Apostolilor şi a ucenicilor acestora, învãţãtura creştinã s-a extins în lume, precum şi activitatea învãţãtorescã a slujitorilor Bisericii, care au menţinut-o trezã în conştiinţa oamenilor şi conduita specific moral-creştinã. Pe de altã parte un rol major l-a jucat iconografia creştinã, care – îndrãznim sã spunem -  a anticipat parcã valoarea ce avea sã i se acorde imaginii în secolele mai de pe urmã şi expresivitatea cultului creştin, indiferent de confesiune. Toate aceste elemente, enumerate în fugã, sunt mãrturii deschse şi impresionante, care slujesc ideii de mãrturisire în lume a convingerii creştine.

Desigur cã pentru un agent PR analiza acestor elemente se va opri asupra aspectului “ propagandistic” al acestora, dar el nu trebuie sã uite însã cã Biserica, Şcoala (mai ales cum a fost Şcoala filozoficã din Antichitate) şi, într-un mod mai puţin atât de bine-intenţionat ca primele, Puterea politicã, prin definiţie au cristalizat un sistem specific de relaţii cu membrii lor. Dar asemãnãrile se datoreazã doar genului proxim, adicã faptului cã toate acestea au în comun acelaşi element tehnic de care trebuie sã ţinã cont: comunicarea cu un public ţintã.

În ceea ce priveşte Biserica, diferenţele specifice sunt esenţiale: mesajul ei nu este limitat de spaţiu şi timp, ci se extinde dincolo de lumea aceasta, lucru care, indiscutabil, gãseşte ecou în orice suflet uman. Acesta este unul din atuurile principale ale mesajului eclesiastic. Faptul cã se oferã şi modele – exemple imagistice – în persoana divino-umanã a Mântuitorui nostru Iisus Hristos, model multiplicat prin minunile sãvârşite de sfinţi sau sfintele moaşte, faptele curajoase ale mucenicilor etc. Impactul asupra celor care se aflã în apropirea acestui tip de informaţie este revelator. Cu cât credibilitatea mesagerului este mai mare cu atât creşte credinţa oamenilor, şi nu în purtãtorul de cuvânt (adicã predicatorul) sau în Instituţie, cât mai ales într-o idee care se aflã deja în sufletul lor aşteptând doar sã fie confirmatã şi de altcineva. Oamenii vor sã se lase convinşi sã creadã! “Cred, Doamne! Ajutã necredinţei mele.”(Mc. 9, 23) este expresia care caracterizeazã cel mai bine aceastã stare controversatã. Îmi place sã amintesc aici şi o maximã care spune: “Cei care vorbesc mult, în general vor sã fie convinşi.”

Într-un asemenea context psihologic convertirea în decursul istoriei a multor pãgâni la Creştinism nu este decât o reacţie fireascã a chemãrii lãuntrice a fiecãrui om de a gãsi o formulã sigurã, adevãratã, general valabilã, conformã cu structura fiinţei lor, în care sã-şi manifeste setea de infinit.

 VI. Necesitatea punctãrii mesajului eclesial în contextul lumii contemporane.  Ce se întâmpã astãzi? Trãim într-un univers plin de mesaje – datorat noilor mijloace de comunicare în masã - , în care realitatea se îmbinã cu ficţiunea, unde aspectului duhovnicesc al problemei infinitului este interpusã angoasa terifiantã a mesajului crepuscular de tip SF. Intensitatea acestor mesaje, care vizeazã acelaş organ de stimul, se interferazã surescitând pânã la refuz fiinţa umanã. Putem spune cã Biserica este pusã în faţa unei adevãrate încercãri privind capacitatea ei de persuasiune acumulatã în decursul a 2 000 de ani.

Iatã astãzi mesajul Evangheliei pus pe picior de egalitate cu alte tipuri de mesaje – uneori obscene – de cãtre noile mijloace informaţionale. Cum va depãşi oare acest moment Biserica?

Ea s-a raportat întotdeauna la persoana divino-umanã a Mântuitorului Iisus Hristos. Acesta, Dumnezeu fiind, nu a pregetat sã ia firea noastrã cea decãzutã pentru a o redimensiona spiritual. Pentru cei care au în faţã exemplul acesta nu este greu sã afle – în contextul lumii actuale – noi mijloace de a sparge gheaţa interpusã între om şi utilitatea mesajelor în general. Ar fi ca şi cum ecranul Tv s-ar sparge lãsând sã pãtrundã în intimitatea omului mesajul Evangheliei lui Hristos.

Chiar trebuie sã utilizeze Biserica noile mijloace de comunicare?

Într-o lume claustratã în propriile locuinţe de voie sau de nevoie, cum mai poţi penetra nu numai sufletul, ci zidurile între care se sãlãşuieşte omul contemporan? Diferitele sondaje aratã faptul cã tendinţa oamenilor de a-şi restrânge sfera de desfãşurare a vieţii cotidiene la nivelul locuinţei este din ce în ce mai mare. Pe de altã parte singurul mod de a comunica cu exteriorul tinde sã fie ocupat doar de canalele de comunicare informticã. Ai senzaţia unei “chirciri” a omului în faţa matahalei informatice care s-a ivit dintr-o datã înaintea acestuia. Omul simte din ce în ce mai acut nevoia de a se închide într-un “turn de fildeş” din care sã observe lucrurile ce se desfãşoarã cu repeziciune în lume. Ieşit în afara acestui sãlaş, el are senzaţia unei pierderi, a unei ratãri de a observa lucrurile în ansamblu. Privirea plenarã devine  astãzi din ce mai important pentru supravieţuire, cãci altfel omul riscã, prin neinformare,sã piardã ritmul cu lumea şi sã-l copleşeascã.

Cum sã-l mai convingi pe un asemenea om sã te mai asculte şi pe tine? Cum sã-l determini sã creadã cã ceea ce vrei sã-i spui este mai important decât restul mesajelor din infosferã? În ce fel poţi depãşi mijloacele de persuasiune din ce în ce mai perfecte ale altor intenţii cotidiene.

Locul accidentelor determinate de circulaţia rutierã intensã – efect al industrializãrii – este luat acum de cel cauzat de circulaţia haoticã a diferitelor tipuri de mesaje din lumea informatizatã. Locul medicilor şi a spitalelor obişnuite este luat de cel al psihanaliştilor şi al clinicilor de boli psihice. Chiar apariţia şi perpetuarea curentului psihanalist poate fi considerat efect al unui asemenea univers “info”. Desigur cã nu informaţia ca mulţime este rea, cât mai ales circulaţia intensã, neselectivã şi conţinutul nociv pentru conştiinţã al unor mesaje.

Astãzi nu rãmâne decât sã constatãm noutatea contextului din care face parte chiar şi Biserica – dacã este sã privim din exterior lucrurile.

În mãsura în care Biserica nu-şi organizeazã mesajul şi nu-şi alcãtuieşte o strategie de comunicare în mediile informatice, aceasta va trece neobservatã de opinia publicã antrenatã sã descopere repede un anumit gen de informaţii stabilit pe criteriile unei societãţi comercializate. Nu ar fi vorba – în cazul în care Biserica se hotãrãşte sã utilizeze din plin aceste mijloace – de vulgarizarea metodelor de exprimare ale ei, ci doar de apariţia într-un cadru inedit în toatã plenitudinea valorii ei spiritual-culturale.

 VII. Consecinţele ignorãrii unui minim de noţiuni de PR. În momentul de faţã nu se poate spune cã Biserica se foloseşte de aceste instrumente comunicaţionale. Practic ea suportã o “invitaţie” de a lua parte la acest “show” mediatic universal. Din aceastã cauzã, stabilindu–i–se principial - de la locul pe care îl ocupã în grila de program pânã la subiectul propus spre dezbatere - poziţionarea ei în ochii publicului, Biserica se prezintã mai mult ca o curiozitate supusã analizei privirilor flãmânde de inedit a spectatorilor, decât ca un organism viu ce are de expus un mesaj cursiv şi imperativ necesar. O asemenea apariţie ar fi un mare deserviciu ce s-ar aduce Bisericii. Ea este, în felul acesta, declaratã moartã şi îngropatã, iar la emisiunea respectivã putem spune cã au loc funerariile. Ea se prezintã, conform unei asemenea viziuni, ca o adevãratã relicvã de muzeu.

Iar Biserica a simţit acest lucru. Ea se sufoca într-un asemenea mediu. Lumina reflectoarelor de studio copleşeau lumina harului divin care ar fi trebuit sã iradieze într-un mod cât mai firesc. Regia de montaj a sacrificat pe altarul imaginii streotipe iconografia tipic bisericeascã. Încercãrile timide ale Bisericii de a se rosti fãceau sã parã tautologicã într-un sistem care funcţiona dupã propriile legi tehnice, cãci “textul nu trebuie sã-şi asume rolul tautologic de a descrie ceea ce se vede, ci va încerca îmbogãţirea imaginii...potenţându-o” [4] . Imaginea Bisericii, care apare în Media, uneori apare distorsionatã, redundantã, inaccesibilã oamenilor ce au fost educaţi în spiritul mesajelor profesional ticluite. Mai rãu, chiar se produc confuzii în ce priveşte scopul mesajului ei, cum a fost cazul acţiunii comune de caritate înteprinsã de Patriarhie şi firma Electrolux. Cotidianul Ziua nota la acea vreme: “Patriarhia şi Electrolux amestecã milostenia cu reclama” ( Ziua, 12 decembrie 1998, p. 8).  Aceeaşi acţiune a fãcut, în acelaşi timp, şi tema ironicei emisiuni a lui Florin Cãlinescu, Chestiunea Zilei.

Iatã o situaţie imposibilã, contradictorie. Este incompatibilã imaginea Tv cu iconografia bisericeascã? La aceastã întrebare nu putem rãspunde decât cu o alta: a fost incompatibilã firea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos cu firea umanã?

Cert este cã în orice context mediatic ar fi pusã Biserica, trebuie ca sã-şi pãstreze specificul, dar sã înţeleagã cã şi Media în general îşi are regulile ei fãrã de care comunicarea nu se poate realiza în parametrii normali. 

Am luat ca reper unul din mijloacele de comunicare PR pentru a face o demonstraţie practicã. Mai mult, considerãm cã apariţia televizatã constituie principala piatrã de încercare pentru imaginea unei instituţii. Însãşi ideea de imagine publicã îşi gãseşte rezonanţa în acest media. La început picturã, apoi fotografie şi imagine în mişcare subiectul unui asemenea comunicator a intuit întotdeauna importanţa apariţiei de genul acesta. Ea te individualizeazã, te scoate din anonimat şi te imortalizeazã în sensul pur etimologic. O aemenea ispitã nu putea fi evitatã. Dar, s-a învãţat de asemenea cã nu trebuie sã rãmânã indiferent felul în care este reprezentat. De aceea chiar şi portretele cele mai celebre ale unor personalitãţi – pe lângã particularitatea fiecãrui artist – sufereau unele retuşuri pentru a nu lãsa cumva posteritãţii o imagine neconformã cu cea pe care o vroia subiectul reprezentãrii.     Prin urmare, Biserica trebuie sã înţeleagã cã nu are cum sã dezavueze aceste sisteme de comunicare. Ele s-au instalat puternic în societatea noastrã înclinând balanţa simpatiei publice în favoarea lor: omul are nevoie şi se bazeazã pe ele. Dezvoltarea lor a fãcut ca omul sã perceapã mesajul în douã moduri: direct, prin preluarea mot-a-mot a informaţiilor sau printr-o interpretare şi o decodificare a acestora. Aspectul ultim ia din ce în ce mai mare amploare.

Asfel, “pledând pentru ideea continuitãţii, a unitãţii scrisului cu imaginea, Bogdan Ghiu face o observaţie interesantã (Dilema, nr. 168, 28 martie 1996); citãm: “Noua prejudecatã, ultimul clişeu în materie îl reprezintã convingerea cã imaginea a ucis scrisul. Pãrerea mea este însã alta. Imaginea  a luat, în bunã mãsurã locul scrisului, dar acest lucru, departe de a reprezenta o rupturã...nu este posibil decât în temeiul unei continuitãţi de esenţã semioticã. A privi este un alt mod de a citi, o altã formã, istoric şi sociologic diferitã, de a privi semnele”.  Este exact ce am încercat sã spunem; avem de-a face cu un limbaj structurat altfel, ale cãrui semne trebuie învãţate”[5].

Omul contemporan învaţã un alt alfabet. Cel al imaginii. De acum el va citi, nu prin semne grafice minuscule (alfabetul în forma lui cunoscutã), ci pe ansamble de imagini. El va descifra abia în spatele ecranului şi a imaginii ce apare pe el realitatea care-l intereseazã. Spre exemplu, pe el nu-l va fascina şi capta imaginile viu colorate din clipul publicitar al firmei Coca-Cola, ci faptul cã aceasta, având un clip puternic înseamnã cã şi financiar stã bine, adicã are produse vandabile, ceea ce în ultimã instanţã înseamnã cã e cãutat şi apreciat de foarte multã lume.  

VIII. Modelul iconografic este codul imagologic eclesial cel mai potrivit. Imaginea este putere! Acesta ar fi sloganul lumii contemporane.Aceastã educaţie a decodificãrii trebuie fãcutã – cred eu – în spirit creştin. Practic, azi se desfãşoarã o civilizaţie ce şi-a fãcut din imagine un instrument de lucru, nu numai artã. Biserica are, pe tãrâmul imaginii, o experienţã bogatã, întãritã chiar de unele contradicţii apãrute în decursul istoriei, cum ar fi iconoclasmul secolelor VIII – IX.

Dacã Biserica vrea sã transparã în acest univers al imaginilor, atunci singura ei înfãţişare, adicã specificul imaginii ei în Media nu poate fi decât cel al iconografiei creştine. Acesta îi poate furniza Bisericii elementele şi caracteristicile pe care trebuie sã le adopte atunci când intrã în contact cu mijloacele de comunicare moderne, în special referindu-ne la fenomenul Tv.

Biserica nu trebuie sã se lase modelatã atunci când apare în Media, ci trebuie sã modeleze. A se lãsa modelatã înseamnã a-şi converti specificul ei la valorile culturii contemporane, uneori profund secularizatã şi desacralizatã.

Chiar dacã spuneam cã Biserica trebuie sã ţinã seama de regulile noi de comunicare, specifice Mediei, ne refeream în special la faptul cã ea trebuie sã ia act de aceste reguli, cã ele existã şi condiţioneazã comunicarea. Nu e vorba de a adera la aceste reguli, ci de a observa ce elemente din tradiţia Bisericii pot completa lipsa acestora pentru a nu afecta integralitatea mesajului eclesiastic. Aceastã verigã care leagã Biserica de lumea mediaticã contemporanã mãrturisim cã este, indiscutabil, iconografia creştinã.

Un argument în favoarea pledoariei pentru imaginea publicã a Bisericii ca reflex a icoanei îl constituie obişnuinţa ochilui creştinului cu o anumitã imagine eclesiasticã: vederea şi cinstirea de tip iconografic. Aducerea în prim-plan a unui alt tip de imagine bisericeascã, care poartã amprenta show-lui mediatic obişnuit, n-ar face decît sã superficializeze reprezentarea ce o are  acesta despre ea. Icoana este mesajul. Practic, ea - în lumea Mediei - este în sine purtãtoare de mesaj, şi nu canalul ei de difuzare, cum spunea Marshall McLuhan: “The Medium is the Message ( Mesajul este Media )”.

Caracteristicile iconografice pot uşor sã se constituie într-un cod al imagologiei eclesiale. Pentru a face o demonstraţie în acest sens, ne vom raporta la enumerarea unor caracteristici principale ale icoanei, aşa cum le-am cules din lucrarea Teologia Icoanei a lui Leonid Uspensky[6]:

1.       Imaginea este redusã la un minimum de detalii şi la un maximum de expresivitate (p. 45)

2.       Starea pe care aceastã artã o comunicã privitorului este una de rugãciune (p.45)

3.       Personajele ei adoptã cel mai adesea o posturã orantã, adicã fac gestul orator al rugãciunii; starea lãuntricã, spiritualã a personajelor fiind rugãciunea (p. 45-46)

4.       Pictorul creştin renunţã la reprezentarea naturalistã a spaţiului (p. 45)

5.       Aceastã artã reprezintã nişte personaje legate, pe de o parte, între ele prin sensul global al imaginii, dar legate mai ales de credinciosul care se uitã la ele (p. 45)

6.       Personajele sunt reprezentate totdeauna frontal: se adreseazã privitorului comunicându-i starea lor lãuntricã de rugãciune (p. 45)

7.        Ceea ce conteazã este nu atât acţiunea reprezentatã cât mai ales aceastã comuniune cu privitorul (p. 46)

8.       Totul se concentreazã pe exprimarea învãţãturii Bisericii (p. 47)

9.       Însã nu valoarea ei artisticã sau esteticã este cea apreciatã: e vorba de valoarea ei prediactorialã (p. 51)

10.   Biserica îşi formeazã limbajul sacru alegând tot ce este mai curat, mai adevãrat, mai expresiv (p. 53)

11.   Arta care sã transpunã pe pãmânt Împãrãţia lui Dumnezeu şi care sã-i însoţeascã pe credincoşi de-a lungul întregii vieţi, ca un fel de parcelã mundanã a Bisericii. Era nevoie de o imagine care sã fi purtat lumii acelaşi mesaj ca şi cuvintele sau ca prezenţã realã a sfinţeniei (p. 55)

12.   Pãrinţii Sinodului III Ecumenic deosebea cu fineţe icoana de portret: ultimul reprezintã o fiinţã umanã obişnuitã; prima, un om unit cu Dumnezeu (p. 113)

13.   Biserica Ortodoxã nu a îngãduit niciodatã pictarea icoanelor potrivit imaginaţiei pictorului, sau dupã un mode viu...iconarii se slujesc drept model de icoanele vechi şi de manuale (p. 116-117)

14.   Scopul icoanei nu este deci acela de a provoca şi nici de a exalta în noi un sentiment uman natural. Scopul ei este de a ne orienta cãtre transfigurarea tuturor sentimentelor, dar şi a inteligenţei şi a celorlalte aspecte ale naturii noastre, dezgolindu-le de orice exaltare care nu ar putea fi decât nestricãcioasã şi stricãtoare (p. 125)

Nota comunã a acestei enumerãri nu este alta decât aspectul orant al icoanei. Prin urmare şi trãsãtura distinctã a imaginii publice a Bisericii nu trebuie sã fie alta decât una a rugãciunii ce cheamã omul la sfinţenie.

Paralela fãcutã între un aşa-zis “serviciu PR-eclesial” şi iconografie ne-a fost util pentru cã a evidenţiat caracterul care îl capãtã orice ieşire în public a Bisericii. În definitiv icoana tocmai de aceea a suferit atâtea frãmântãri teologice, din cauza unei reprezentãri cât mai specifice şi expresive, conforme atmosferei bisericeşti. Ea este o ieşire în public, o exteriorizare a sufletului creştin, o încremenire materialã a duhovniciei iconarilor.

Biserica nu poate gândi decât în aceşti termeni. O schimbare a acestor coordonate nu poate aduce cu sine decât o altã imagine, care nu ar fi în spiritul tradiţiei bisericeşti, adicã a Sfintelor Sinoade Ecumenice. Dar pentru a crede aceste lucruri, aşa cum spunea A. Schmemann “trebuie sã vezi în Bisericã însãşi ceva mai mult decât o adunare a credincioşilor”[7].

BIBLIOGRAFIE:

1.       Bucheru, Ion – Fenomenul Televiziune, Bucureşti, Editura România de Mâine, 1997;

2.       Câmpeanu, Pavel – Radio, Tv, Public, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972;

3.       Milo, Katie; Yoder, Sharon; Gross, Peter; Maier, Stefan-Niculescu  -   Introducre în Relaţii Publice, Bucureşti, Editura Nim, 1998;

4.       Stancu, Valentin; Stoica, Marcela M.; Stoica, Adrian – Relaţii Publice. Succes şi credibilitate, Bucureşti, Editura Concept Publishing;

5.       Stăniloae, Dumitru – Ascetica şi mistica, Alba-Iulia, Editura Deisis, 1993;

6.       Uspensky, Leonid – Teologia Icoanei, Bucureşti, Editura Anastasia, 1994;

(Specificul Relaţiilor Publice ale Bisericii în contextul lumii contemporane, Proiect de Curs, Academia de Înalte Studii Militare - Colegiul de Comandă şi Stat Major, Bucureşti, 1999; Publicat în Biserica Ortodoxă Română, Buletinul Oficial al Patriarhiei Române, anul..., nr...., 2000)