COMUNICARE SI COMUNIUNE. Indeobste, oamenii care nu mai aud bine incep sa vorbeasca tare, de parca intreaga lume a asurzit. E suficient sa privim imprejur si vom observa cum omul contemporan se inconjuara de o multime de instrumente comunicationale care amplifica, inregistreaza, mixeaza si faciliteaza rostirea sa la distanta. Consecintele? Cu cat se vorbeste mai mult, cu atat se asculta mai putin.

Pe de alta parte, se poate observa si un alt fenomen: cu cat se comunica mai frumos, mai artistic un fapt, poate aparea riscul interpretarii si intelegerii lui doar ca spectacol. A se observa, in acest sens, participarea pasiva a telespectatorilor la evenimentele istorice contemporane lor, precum revolutii, manifestatii, razboaie doar ca simpli spectatori, fara a le patrunde emotiv consecintele.Cauzele acestor traiectorii false, ale acestui raspuns incomplet din partea auditoriului constau tocmai in pretentiile comunicatorului de a stapani tehnicile de comunicare.

Insa, nu este atat de importanta stapanirea comunicarii, pe cat este de important ca aceasta sa conduca spre comuniunea cu semenii. Ispita de a domina comunicarea este foarte mare; ea are radacini profunde, fiintiale, teologice, infipte in dorinta de desavarsire umana prost inteleasa. Mihai Eminescu a surprins acest aspect in nuvela "Sarmanul Dionis". Personajul acesteia - Dan-Dionis - ajunge, la un moment dat, in starea privilegiata ca tot ceea ce gandeste, Dumnezeu sa implineasca discret. Se hotaraste atunci, in constiinta lui Dan, inversarea raportului: armonia nu mai este coincidenta gandirii sale cu Dumnezeu, ci considera ca el este cel care decide prin vointa sa ce urmeaza sa se intample. Acest lucru va conduce la prabusirea sa din comuniune.

Oamenii aud doar ce si cat pot sa auda! Raportarea la personalitatea interlocutorului nu trebuie sa se realizeze printr-o analiza de exterior si o cruda imixtiune in fiinta acestuia, ci prin substituire, unificare sau comuniune. La fel ca si in arta - in definitiv, arta provine din cuvantul grec "tehnici"  - deci, apare riscul izolarii intr-o lume proprie (tipic artistilor). Michelangelo, se spune, atunci cand isi concepea creatiile artistice, era convins ca viitoare sa opera de arta se afla ascunsa in marmura care ii statea in fata si astepta sa fie scoasa la iveala. Daca te raportezi la receptor ca la un bloc de piatra inert, pe care tu crezi ca poti sa-l modelezi oricum, risti sa pierzi sansa de a te face inteles. Comunicarea trebuie sa se realizeze printr-o percepere revelatoare a receptorului, o compasiune a acestuia in intelesul pur etimologic de "impreuna - patimire".

Comuniunea este esenta comunicarii! Intr-o lume in care intreg procesul comunicational se regizeaza cu cinism, omul este condamnat la insingurare si, intrucat singuratatea naste monstri, asistam chiar la o dezumanizare a lui. Putem spune, astfel, ca cei care se situeaza in afara comuniunii si, implict, a dialogului sunt niste insingurati si niste dezumanizati; ei sunt consecinta comunicarii ca forma imperfecta a comuniunii.  Observatorul militar (Editor MApN), anul XI, nr. 5 (476), 3-9 februarie 1999, p. 7