InfoInternetReligios.com

PAGINA PERSONALA

 

creata de

Bogdan Aurel Teleanu

 

teleanub@yahoo.com

 

PAGINA PERSONALA

 

Prin virtute
la valoare!
TABOR

> Dublul limbaj, consecință a rezistentei interne practicata de Biserica Ortodoxa Romana in fata regimului comunist  ( 22 noiembrie 2005).

 

Eficientizarea comunicării Bisericii Ortodoxe Române. Anumite subiecte de presă continuă să fie în mod obsedant readuse în discuție după 1989, așa cum este, spre exemplu, cazul atitudinii Bisericii Ortodoxe Române în fața regimului comunist din România. Asemenea subiecte de presă, care nu dau semne de epuizare, ci dimpotrivă sunt considerate de strictă actualitate, au contribuit până acum la consolidarea anumitor prejudecăți eronate în mintea oamenilor. Aceste idei preconcepute, care alterează progresiv imaginea Bisericii Ortodoxe Române, ridică problema eficientizării comunicării sociale instituționale a Bisericii noastre.

 

Oficializarea miturilor care prejudiciază Biserica Ortodoxă Română. Din acest punct de vedere, cea mai puternică lovitură de imagine dată Bisericii Ortodoxe Române o reprezintă Raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România (2006) care nu face altceva decât să amplifice această aură mitologică negativă. Elocventă, în acest sens, este concluzia fabuloasă a Raportului conform căruia “Biserica Ortodoxă Română a făcut pact cu diavolul” (Raport final, cap. II).

Evident, simpla condamanare a comunismului ateist de către Bisericia Ortodoxă Română nu a fost suficientă, chiar dacă a fost prima inițiativă de acest gen din țara noastră.[1] Din nefericire, așa cum a demonstrat expoziția de fotografii și documente CNSAS, intitulat㠄Biserica Ortodoxă Română în timpul Patriarhului Justinian (1948-1977)”, vernisată la Palatul Patriarhiei în data de 26 martie a.c., notele și rapoartele sinistrei securități demonstrează că asemenea mistificări, de genul celor cuprinse în Raportul final al comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România, se datorează, printre altele, și neînțelegerii strategiei de comunicare sociale instituționale pe care Biserica a practicat-o în acea perioadă.

 

Biserica Ortodoxă Română a contribuit la procesul de descompunere a regimului comunist și eșecul politic al dictatorului Ceaușescu. Așa cum Papa Ioan Paul al II-lea a fost considerat de ultimul președinte sovietic Mihail Gorbaciov drept “cel mai de stânga lider al lumii (...) care a contribuit la înțelegerea comunismului”[2], tot așa Patriarhul Justinian Marina s-a bucurat, la timpul lui, de o apreciere similară venită însă din partea lui Stalin. Într-o notă informativă (131/12 decembrie 1950) este menționată discuția Patriarhului Justinian cu prof. Nae Popescu, consilier tehnic la Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române în care se spune următoarele: „Cu prilejul unei vizite a Tov. Vasile Luca la Moscova, Generalissimul Stalin s`a întreținut timp de 20 minute cu Tov. Luca numai asupra activității Patriarhului României. „Justinian – a spus Generalissimul Stalin – a reușit cel mai bine să împletească concepțiile sociale ale creștinismului, cu tezele socialismului, fără a știrbi nici învățătura Bisericei lui, nici pozițiile doctrinare ale socialismului. Pe Justinian – i-a spus Tov. Luca – să-l ajutați întru toate căci e un om care merită să fie ajutat”. Acest gen de aprecieri sunt explicabile în condițiile în care, așa cum aprecia Adam Michnik, scopul presiunii comuniste asupra Bisericii creștine, în general, nu era acela de a o distruge, ci de a o subordona pentru a controla o întreagă societate.[3] În plus, după reforma rusă (perestroika), așa cum precizează istoricul francez Jean-François Soulet, nu mai era nevoie ca biserica să fie distrusă, ci trebuia utilizată pentru noua propagandă ideologică.[4]

 

Sub dictatorul Ceaușescu, în România nu a existat o contestare politică de nivelul celei cehoslovace sau poloneze. În contextul în care nu a existat o opoziție în adevăratul sens al cuvântului împotriva regimului comunist, nici Biserica Ortodoxă Română, ca instituție, nu s-a opus acestui regim. Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist a apreciat că aceasta a fost soluția cea mai bună pe care Biserica a adoptat-o în acel moment: „În primul rând, el (Patriarhul Iustinian Marina, 1948-1977) împreună cu Sfântul Sinod au adoptat o strategie menită să evite cu tact și răbdare toate provocările la adresa Bisericii, care ar fi putut să producă dezastrul și suferința pe care Biserica din țările vecine au trebuit să le îndure”[5]. O parte din lumea intelectuală, contrariată de faptul că Biserica nu s-a transformat într-un erou justițiar, au criticat strategia de supraviețuire adoptată. În opinia acestor voci critice, întrucât „Biserica era singura instituție românească obligată la martiriu”[6], ea trebuia să intre în conflict cu regimul comunist, restabilind dreptatea socială.

 

Cu toate acestea, în România, credem, se poate vorbi de un fenomen care a implicat totuși Biserica și a determinat căderea regimului dictatorial comunist, cauzele sale putând fi observate, analizate și explicate. Încercând să răspundă criticii că Biserica Ortodoxă Română nu s-a opus comunismului, mitropolitul Antonie Plămădeală avea să facă - într-un interviu realizat de politologul Dan Pavel - o afirmație univocă : „… am considerat că forma noastră fundamentală de rezistență a fost predica despre existența lui Dumnezeu. Noi ne-am străduit să păstrăm vie conștiința de neam și să promovăm valorile lui nemuritoare. Nu am avut curajul să fim martiri. Nu puteai fi martir decât o singură dată, ceea ce era inutil, iar mulțimea credincioșilor avea nevoie tot timpul de apa cea vie a cuvântului lui Dumnezeu”.[7]

 

Mitropolitul recomanda, în ultima parte a acestui interviu, lectura cărții sale „Trei ceasuri în iad” (1969), considerat㠄primul roman despre obsedantul deceniu”, un roman îndreptat împotriva opresiunii și dictaturii. Citind această operă, se poate constata cu ușurință faptul că se poate face o analogie între felul de gândire al acestui înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române și personajul cărții sale, Heiler, un preot catolic care, într-o criză de conștiință, se răzvrătește împotriva sistemului politic totalitar ce-i înspăimânta pe compatrioții săi. Heiler consideră că unica formă de luptă împotriva sistemului politic totalitar o reprezintă supunerea totală, făcută în mod conștient și insistent până într-atât încât chiar guvernanții, care-i torturaseră și înspăimântaseră semenii, să-și dorească să li se opună persoane demne și curajoase. Sistemul propus de Heiler consta, însă, tocmai în sinuciderea societății: „Acesta va fi protestul nostru. Să golim totul de conținut și să le dăm doar forme goale. (…) N-avem voie să ne sinucidem. Dar avem voie să ne lăsăm uciși de o moarte care să stoarcă eroismul din lașitate. (…) Forțând nota, degradându-ne peste orice limite, îi vom obliga să se sature de frica și de supunerea noastră. Și dacă nu se vor sătura ei, căci într-adevăr, nu sunt semne că s-ar putea sătura, poate că se va sătura măcar Dumnezeu. (…) Poate că ne vom pierde sufletele noastre, dar vom pune capăt nebuniei și El (Dumnezeu – n.n.) își va întoarce din nou privirea spre oameni. Asta înseamnă a-și pierde sufletul pentru frați”.[8] Această afirmație este foarte asemănătoare stării sufletești a celor care se aflau sub regimul comunist român.

 

Într-o conversație purtată cu pictorul Sorin Dumitrescu – care, în 1990, a făcut parte din grupul de reflexie pentru reînnoirea Bisericii -, acesta spunea că prin declarația „nu am avut curajul să fim martiri!” mitropolitul Antonie Plămădeală a spus „ceea ce trebuia!”. Din nefericire - a completat Sorin Dumitrescu -, a fost spus într-un moment incomod pentru Biserică: „spuse într-un moment opozit sunt incendiare și pot să se întoarcă ca un berbece drept în mutra ta”.[9] De altfel, strategia sugerată de mitropolit are acoperire scripturistică, întrucât a recomandat-o însuși Mântuitorul nostru Hristos: „Eu însă vă spun vouă: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două. Celui care cere de la tine, dă-i; și de la cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta. Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu zic vouă: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc, Ca să fiți fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele și peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți. Căci dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veți avea? Au nu fac și vameșii același lucru? Și dacă îmbrățișați numai pe frații voștri, ce faceți mai mult? Au nu fac și neamurile același lucru? Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este.” (Mt. 5, 39-48).

 

Sorin Dumitrescu a completat cele spuse mai sus cu istorisirea unui episod la fel de elocvent din viața mitropolitului Antonie Plămădeală, petrecut într-un cerc restrâns de intelectuali, înainte de Revoluția din 1989. Un scriitor i-ar fi reproșat mitropolitului faptul că Biserica Ortodoxă Română a practicat compromisul și nu a reacționat la demolarea bisericilor ei. După Sorin Dumitrescu, Antonie Plămădeală ar fi ripostat prin următoarele cuvinte: „Dumneavoastră ați scos o carte de curând. (…) Este forma inițială pe care ați dat-o la tipografie? I s-a răspuns: Nu!. Păi, dacă dumneavoastră pentru o carte ați făcut compromisuri, eu, care răspund de un teritoriu enorm din Transilvania, trebuia să fac compromisuri la fel de mari? Am schimbat eu ceva din doctrină? Am cedat eu ceva din dogmă? Am cedat eu ceva din dreptul canonic? Scriitorul a răspuns: Nu!”.[10]

 

Există, în modul de gândire al mitropolitului, ideea că unica posibilitate de a învinge regimul politic totalitar îl constituie inactivitatea societății pe care acesta o domină, pornind de la premiza că lipsa de participare din partea acesteia ar fi trebuit să determine regimul însuși să-și dea seama că are nevoie de ea și să înțeleag necesitatea schimbării propriei sale politici. În România, în ultima parte a dictaturii ceaușiste, a existat o asemenea lipsă de implicare din partea majorității societăți românești. Instituțiile statului nu mai funcționau cum trebuie din cauza lipsei de interes a oamenilor. De fapt, tocmai acest fenomen a determinat falimentul regimului comunist. Considerând comunismul, în general, o societate „entropic㔠și validând, astfel, indirect părerea mitropolitului, Doina Cornea constata în mod just că, din punct de vedere politic, Ceaușescu o apucase într-o direcție greșită. Prin intermediul acestui principiu termodinamic – care se referă la epuizarea energiei într-un spațiu închis[11] -, dar adaptat sferei politice, ea explica diminuarea puterii și, în final, falimentul regimului comunist: „Oriunde în lume, acolo unde se instalează, comunismul răstoarnă ordinea dată (clădită pe baza unor experiențe colective seculare), distrugându-i sistemul de valori, sistemul de concepte culturale și religioase, structurile și conceptele politice, sociale, economice. Conceptele propuse de comunism sunt întemeiate pe niște vicii de principiu și duc la impasuri de gândire și de activitate insurmontabile în întreaga societate”[12].

 

În mod suprinzător, printr-un efect de domino determinat de rezistența externă, regimurile dictatoriale comuniste din țările est-europene s-au prăbușit rapid unele după altele, fenomen care nu ar fi fost posibil dacă regimul comunist nu s-ar fi confruntat cu o rezistență din interior, inclusiv de natură social-instituțional bisericească[13]. Din acest punct de vedere, trebuie luată în considerație ipoteza conform căreia Biserica Ortodoxă Română a participat, fie și doar indirect, la acest proces de descompunere a regimului comunist și la eșecul politic al dictatorului Ceaușescu. Aceasta a fost marea lecție politică ce decurge din insuccesul regimului comunist: obediența totală și conștientă a societății poate deveni o armă mortală pentru o politică greșită, fie ea totalitară sau capitalistă.

 

Biserica are misiunea de a desfășura o viață publică activă. Ca o consecință socială a injustiției practicate de nomenclatura comunistă, forma de a acționa în spațiul public s-a schimbat cu exilul în spațiul privat, determinând fenomenul denumit de Daniel Barbu „diglossie” (dublul limbaj)[14]. Dublul limbaj, efect secundar negativ al rezistenței pasive, semnifică comportamentul duplicitar practicat de acei oameni care în spațiul privat se manifestă contra puterii politice a dictaturii, în timp ce în spațiul public își exprimau verbal devotamentul sau indiferența lor față de acesta.

 

Din punct de vedere cultural, recomandarea mitropolitului Antonie Plămădeală își găsește explicația și printr-un curent specific perioadei în care a scris romanul „Trei ceasuri în iad” (1969). Primul semn de saturație și refulare al intelectualilor față de propaganda și ideologia comunistă sub regimul dictatorial al lui Ceaușescu l-a constituit estetismul. Această formă de manifestare a început în anii `60, formând o nouă generație de oameni de cultură și influențând tinerii care au demonstrat voința de schimbare prin Revoluție a regimului comunist al lui Ceaușescu. ”Generația anilor `60 a încercat să salveze prin „diglossie” adevărata artă și cultură românească de doctrina social-comunistă, producând însă o ruptură între spațiul public și cel privat: „… pentru că ei au puterea, ne-am zis, vom scrie, la nevoie, în ziarele lor politice, dar în opera noastră vom rămâne curați, vom sluji doar arta pură, curată! Acesta a fost estetismul nostru…”[15]. Astfel, putem spune că și estetismul, la rândul său, a oferit o soluție intelectuală, dar nu și morală.

 

Criteriul de evaluare al eficienței comunicării social-instituțională a Bisericii îl constituie valoarea moral-creștină, și nu valoarea sa estetică. Spre exemplu, papa Ioan Paul al II-lea, cu toate că era convins c㠓motorul istoriei” îl constituie fenomenul cultural, a considerat că unică formă de câștigare a “dreptății sociale” nu o reprezintă violența sau valoarea estetică, ci manifestarea rezistenței morale. Pr. prof. dr. Teodor Tarnavschi, subliniind superioritatea credinței față de valoarea estetică, considera că slujitorii Bisericii trebuie să urmărească, în primul rând, propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu și nu câștigarea gloriei sau a prestigiului literar: „Preoții au chemarea cea înaltă a vesti cuvântul lui Dumnezeu. Ei sunt învățătorii cei adevărați, chiemați nu de lume, ci din lume și pentru lume, nu de a lăți șciinți omenesci nesigure, ci șciința lui Dumnezeu prea`naltă și nepătrunsă de mintea omeneascㅔ[16]. Pe lângă constatarea inferiorității valorii estetice față de cea a credinței religioase, Pr. Ștefan Slevoacă era de părere că valoarea estetică - în ciuda faptului că, în general, o considera bună și folositoare - nu poate pătrunde și reforma conștiința omului[17]. Această idee, altfel formulată, a fost susținută și de Pr. prof. Grigore Cristescu. Din punctul lui de vedere, „Calokagathia antichității e un ideal plăpând care ne-a dat o artă, o mitologie și o filozofie – fără să ne fi putut da și o conștiință activă în domeniul eternului, universalului și valabilului uman, dincolo de utilitățile, de subiectivismul și relativismul social. (…) Idealismul cultural al veacurilor trăiește din clasicismul crucii”[18].

 

Adoptând o atitudine pasivă față de regimul comunist, întemeiată scripturistic, după cum am văzut, pe citatul de la Mt. 5, 39-48, Biserica s-a confruntat, inevitabil, cu problema morală a dublului limbaj. În 1950, Patriarhul Justinian, făcea următoarea recomandare: „Ascultă de ei, dar fă ce știi, așa cum fac eu”. Autoritățile comuniste, conștiente încă de la început de faptul că Biserica Ortodoxă Română practică acest tip de limbaj, l-au denumit „justinianism”. „Justinianismul – se explică într-o notă informativă din 3 martie 1949 – înseamnă sentimente democratice în vorbe și discursuri, și de întărire continuă a pozițiilor reacționare în rândurile clerului”. Recunoscând că a practicat această strategie de comunicare, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române și-a cerut iertare în Cuvântul său pastoral către cler, mânăstiri și toți binecredincioșii creștini români din 3-4 ianuarie 1990: „Cu toate că, în particular, ierarhii și-au exprimat adesea în fața autorităților de stat locale și centrale, prin nenumărate demersuri, problemele cu care erau confruntați și s-au plâns de multele îngrădiri și abuzuri pe care trebuiau să le suporte din partea statului, public însă, Biserica nu a avut nici măcar libertatea de a-și arăta lacrimile sale. De aceea, toate declarațiile oficiale publice ale ierarhilor, trebuiau să fie nu numai pozitive, ci chiar pozitive la superlativ!”.

 

Dublul-limbaj nu se poate practica decât minimizând funcția credinței, punând în pericol însuși fundamentul Bisericii. Conform principiilor creștine, oamenii depind de adevărul Bisericii pentru că, așa cum preciza foarte clar Sf. Irineu de Lion, „nu Dumnezeu depinde de lucrurile create, ci lucrurile create depind de Dumnezeu”.[19] Astfel, după exemplul lui Dumnezeu, și omul se cuvine să se manifeste față de lucrurile create liber și independent, mișcat de propriile virtuți, iar nu de interese sau necesități conjuncturale. În acest sens, relevant este modul în care filozoful german Hannah Arendt descrie comportamentul lui homo faber sau al artizanului (the craftsman): „Opera artizanului era ghidată de idee, de modelul pe care l-a contemplat mai înainte ca procesul de fabricare să fi început sau să se fi terminat; în primul rând, pentru a avea indicații despre ceea ce urma să se facă și, apoi, pentru a verifica produsul finit”[20]. Hannah Arendt consideră că artizanul (homo faber), spre deosebire de animal laborans, a cărui grijă este de a se „adapta” la condițiile lumii[21], este cel care stabilește sau, mai bine zis, creează condițiile în care viețuiește, fiind „constructorul lumii (the builder of the world) și producătorul de lucruri (the producer of things[22].

 

Din acest punct de vedere, rezistența morală, în condițiile în care viața publică era controlată politic de regimul dictatorial comunist, însemna ca Biserica să-și făurească propria sferă publică. Limitele unei forțe politice care controlează și monopolizează întreaga societate nu se sfârșesc cu spațiul public. Cedându-se spațiul public în favoarea unei forțe politice, aceasta corupe și calitatea celui privat, amenințând cu declinul societatea în ansamblul ei; în timp ce în spațiul privat persoana umană se manifestă în mod sincer, în cel public se comportă cu o docilitate afectată, demonstrând un comportament fals. Chiar dacă resursele sale se concentrează asupra spațiului privat, determinată de instinctul de conservare, rezistența pasivă se referă la o supraviețuire temporară, istorică, dar nu și morală. Prin urmare, întrucât calitatea sferei publice o determină pe cea a vieții private, Biserica are misiunea de a desfășura, indiferent de condițiile socio-politice, o viață publică activă.[23]  În acest sens, prof. Norberto González Gaitano afirma c㠄raportul dintre viața privată și viața publică este variabil, atât din punct de vedere istoric, cât și cultural. Mai mult, ceea ce definește o cultură este tocmai acest raport. Într-o astfel de relație, public-privat, demnitatea superioară corespunde, fără nici o îndoială, vieții publice. De fapt, termenul privat are o conotație negativă, însemnând și a fi privat de ceva, cum ar fi recunoașterea publică a demnității”[24].


 


[1] Printre motivele invocate în comunicatul Biroului de Presă al Patriarhiei Române din 21 noiembrie 1990 care exprimă poziția Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române față de acest subiect, se face referire la faptul c㠄experiența amară și tragică a țării noastre, a țărilor Europei răsăritene și a altor țări din lume care au cunoscut comunismul, rănile adânci din suflete și conștiințe, precum și dezastrul social și economic pe care l-a creat comunismul ateu timp de mai multe decenii, au arătat clar că ideologia și sistemul comunist au fost deodată împotriva credinței în Dumnezeu și împotriva demnității umane”; vezi Vestitorul Ortodoxiei, periodic al Patriarhiei Române, anul II, nr. 21-22, noiembrie 1990, p. 1.           

[2] [2] Jonathan LUXMOORE & Jolanta BABIUCH, Il vaticano e la bandiera rossa. Storia e segreti dei rapporti tra la Chiesa Cattolica e i regimi comunisti, Newton&Compton editori, Roma, 2001, p. 291.

[3] Adam Michnik, biserica și forțele de stânga, în “22”, 26 (6 iulie 1990), p. 7.

[4] Jean-François Soulet, o.c., p. 292: “”În aceeași perspectivă de aderare la cauza perestroikăi, Gorbaciov a adoptat o tactică mult mai suplă în materie religioasă (…), și-a sporit acțiunile de deschidere față de înalți responsabili ai cultelor, în special față de demnitarii Bisericii Ortodoxe. Aceasta proclamându-și fără rezerve adeziunea la perestroika (…). Biserica nu mai reprezenta nici un fel de pericol pentru ateismul oficial. De acum înainte, obiectivul nu mai era împiedicarea comuniștilor de a fi credincioși, ci a face în așa fel încât credincioșii să devină adepți ai “perestroikăi”.

[5] Teoctist Arăpașu, Confession of the Gospel Values in the context of the totalitarian system in Romania, în „News Bulletin”, 5-6 (2000), p. 12.

[6] Petru Creția, Unde ați fost în ceasul greu al țării?, în „22”, 2 (27 ianuarie 1990), p. 4.

[7] Antonie Plămădeală, Nu am avut curajul să fim martiri, interviu realizat de Dan Pavel, în “22”, 1 (20 ianuarie 1990), p. 14.

[8] Antonie Plămădeală, Trei ceasuri în iad, Junior Club, București, 1993, pp. 136-137.

[9] Sorin Dumitrescu, declarație înregistrată (28 martie 2002).

[10] Ibidem.

[11] Antony Flew, Dicționar de filozofie și logică, Humanitas, București, 1996.

[12] Doina Cornea, Conformism și ideologie, în „22”, 34, (7 septembrie 1990), p. 15.

[13] Patriarhul Teoctist Arăpașu, Singur cu Dumnezeu, interviu realizat de Marius Tucă și Daniela Șontică, în “Jurnalul Național”, 17 noiembrie 2007, p. 10:  “Păi, cum să nu existe (confruntare până în 1989 – n.n.) , de vreme ce Biserica a reușit să străbată perioada comunistă grație geniului Patriarhului Justinian, care împreună cu toată Biserica au ales rezistența din interior”.

[14] Daniel Barbu, Introducere, în Bogdan Ficeac, Cenzura comunistă și formarea omului nou, Nemira, București, 1999, p. 8.

[15] Nicolae Breban, Spiritul românesc în fața unei dictaturi, Editura Alfa, București, 2000, p. 158.

[16] Pr. prof. dr. Teodor TARNAVSCHI, E. VOIUTSCHI, Predici pentru toate duminicele anului bisericesc, tomul I, Partea I, Editura Administrațiunii „Candela”, Cernăuți, 1896, p. 295.

[17] Pr. dr. Ștefan Slevoacă, Raze din lumina lui Hristos (Predici), Editura Episcopiei Buzăului, 1996, p.123.

[18] Pr. prof. dr. Grigore Cristescu, Vino și vezi! (Meditații), Sibiu, 1929, pp. 174-175.

[19] Sf. Irineu de Lion, Contra le eresie, Editore E. Bellini-G. Maschio, Jacca Book, Milano, 1997, p. 183.

[20] Hannah Arendt, The Human Condition, The University of Chicago Press, United States of America, 1958, p. 275.

[21] Ibidem, p. 104.

[22] Ibidem, p. 141.

[23] Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, în comunicarea transmisă în scris Senatului Universității cu ocazia decernării titlului de “Doctor honoris causa” al Universității Catolice din Lublin în data de 7 noiembrie 2000, făcea următoarea constatare: “În România se aude vocea multora care solicită o prezență mai vie a Bisericii în viața publică. Biserica nu va înceta însă să afirme că lucrarea ei fundamentală este aceea de sfințire a omului și a întregii creații. Avem convingerea că aducându-l mai aproape de Dumnezeu pe om, acesta va dobândi pacea lăuntrică și va sfinți pe mulți în jurul Său. Din această lucrare sfințitoare va izvorî apoi grija pentru semeni, pentru viața cetății. Biserica nu abandonează istoria în concretețea ei, nu neglijează omul în nevoile sale naturale. Biserica le privește însă în perspectiva veșniciei, chemând omul să redescopere ierarhia firească a căutărilor ființei umane. Căuați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă (Matei 6,33)”; vezi Misiunea Bisericii Ortodoxe la cumpăna dintre milenii. Experiența Bisericii Ortodoxe în România, în Vestitorul Ortodoxiei, periodic al Patriarhiei Române, anul XII, nr. 257-258, 1 decembrie 2000, p. 2.

[24] Prof. Norberto González Gaitano, cursul „Etica informativa e legislazione di stampa” ținut în cadrul Facultății de Comunicare Socială Instituțională a Universității Pontificale Santa Croce din Roma, 2001/2002, f.p.

 

HOME © Bogdan-Aurel TELEANU