DREPTUL LA PĂCAT, O OBLIGAŢIE EUROPEANĂ CONTEMPORANĂ?  (1 iulie 2000) Drama adevărului multiplu sau a adevărurilor circumscrise şi complexe, precum şi teoria nivelelor de înţelegere umană (pe care pr. Steinhardt o explica astfel: “aceeaşi formulare poate fi exactă la un nivel de gândire şi inexactă la un altul”) – specifică civilizaţiei globale şi culturii postmoderniste – îşi găsesc corespondenţa politico-socială în ultimele decizii legislative luate în ţara noastră.

Recent, o parte a Parlamentului Românei a reuşit să ne surpindă în mod neplăcut prin graba cu care a votat abrogarea articolului 200 din Codul Penal al României, spre deosebire de alte legi mult mai importante pentru sănătatea şi bunul mers al vieţii sociale româneşti, legi care îşi aşteptau rândul, în mod firesc şi necesar, să fie luate în discuţie.Astfel, prin hotărârea de a susţine “drepturile” homosexualilor, parlamentarii noştri au creat impresia unui alt timp şi spaţiu istoric în care a intrat poporul român, cu legi străine şi de neînţeles pentru conştiinţa creştin-ortodoxă.În consecinţă, ne întrebăm dacă nu cumva deputaţii români deţin “adevăruri” morale şi spirituale superioare religiei creştine, inaccesibile muritorilor de rând, cetăţeni ai acestei ţări?

Cel puţin, până în momentul de faţă, pentru abrogarea acestui articol a votat Camera Deputaţilor, urmând, probabil, ca o sentinţă similară să acorde şi Senatul României. Un detaliu demn de remarcat îl reprezintă faptul că urmările hotărârii de abrogare a articolului 200 au avut un efect imediat, care trage un semnal de alarmă privind amploarea pe care ar putea să o ia mişcarea homosexualilor în viitor. Astfel, subiectele legate de problema homosexualilor îşi fac simţită prezenţa din ce în ce mai insistent în presa românească; homosexualii clujeni doresc să organizeze în luna octombrie, la Bucureşti, o primă manifestaţie de stradă (cf. Adevărul, miercuri, 5 iulie 2000, p. 1); reprezentanţii “minorităţilor sexuale» din ţările europene se vor reuni la Bucureşti, în toamna acestui an (4-8 octombire a.c.), în cadrul unei conferinţe regionale a Asociaţiei Internaţionale de Gay şi Lesbiene (ILGA) – cf. Naţional, 7 iulie 2000, p. 3)...  [continuare]

BISERICA ORTODOXĂ ŞI REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN 1989. (31 ianuarie 2006) Despre Revoluţia română din 1989, despre căderea regimului comunist din ţara noastră şi câştigarea libertăţii poporului în România s-a vorbit ca despre o minune. Într-o ţară comunistă, dezbinată de un regim politic care a semănat între oameni numai frică şi suspiciune cu scopul de a cultiva sentimentul neîncrederii şi al dezbinării, totuşi, poporul român a avut forţa de a se uni şi de a se lupta pentru recâştigarea libertăţii sale. Nu trebuie să uităm însă faptul că acestă minune din 1989 a avut un preţ dramatic: sacrificarea a peste 1 000 de vieţi tinere revoluţionare.

Moartea tinerilor răpuşi în decembrie de gloanţele teroriştilor, dar şi a celor care au suferit în închisori de-a lungul întregii perioade comuniste, reprezintă garanţia unităţii şi demnităţii umane a acestui popor. Din această cauză, moartea acestor eroi este suferinţa vie a neamului românesc. Pe aceştia jertfa i-a propulsat direct în calendare, în timp ce pe noi ne-a obligat să le cinstim memoria. Nu se poate spune că Bisericii îi lipseşte vocaţia de martir atâta timp cât îşi strânge la piept, cu recunoştinţă, pe toţi creştinii, în general, şi pe toţi cei care s-au luptata pentru mărturisirea credinţei, în special. Ea, Biserica, ştie cum să-şi cinstească martirii sfinţindu-le odihna sufletului lor chinuit de prigonirile puterilor ce stăpânesc, uneori cu răutate şi violenţă, viaţa politică.

Desigur că, mai degrabă, ea ar fi preferat sa-şi vadă credincioşii feriţi de pericole şi suferinţă. Aşa, spre exemplu, a procedat Patriarhul Justinian Marina (1948-1977) împreună cu întreg Sinodul Bisericii Ortodoxe Române din acea vreme încercând să adopte o strategie menită să evite cu tact şi răbdare toate provocările împotriva Bisericii, provocări ce ar fi putut să dea naştere dezastrului şi suferinţei pe care Biserica din ţările vecine (precum Albania, Bulgaria şi chiar Iugoslavia) au trebuit să le îndure. (cf. Patriarhul Teoctist Arăpaşu – Confession of the Gospel Values in the context of the totalitarism system in Romaia, în “News Bulletin”, 5^th year, 5-6, septembrie-decembrie 2002, p. 12). Consecvent acestui scop de a salva vieţile celor aflaţi în pericol, poate chiar de moarte, Patriarhul Justinian a luat sub protecţia sa patriarhală pe unii dintre cei care, mai târziu, aveau să devină părinţi, teologi sau duhovnici de seamă ai poporului nostru. ... [continuare]

Comunicare Socială Instituţională a Bisericii. Comunicarea Socială Instituţională se defineşte ca fiind tipul de comunicare realizată în mod organizat de o instituţie sau de reprezentanţii săi, îndreptată către persoane sau grupuri din ambientul social în care de desfăşoară activitatea sa. Ea are ca obiectiv stabilirea unor relaţii de calitate între instituţie şi publicul cu care se relaţionează pentru a dobândi notorietate socială şi imagine publică adecvată scopului şi activităţilor instituţiei respective (cf. La comunicazione. Il Dizionario di scienze e tecniche, îngrijit de Franco Lever, Pier Cesare Rivoltella, Adriano Zanacchi, PAS Pontificio Ateneo Salesiano, Roma, 2002)... [continuare]

Eficientizarea activităţii de comunicare socială instituţională a Bisericii Ortodoxe Române. (15 iunie 2006) Biroul de Presă şi „Comunicaţii” al Patriarhiei Române a primit, în principiu, acordul de înfiinţare la 20 ianuarie 1990 în cadrul permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc. Ulterior, în data de 26 ianuarie 1990, Consiliul Naţional Bisericesc avea să ia act şi să aprobe „înfiinţarea şi organizarea Biroului de Presă şi Comunicaţii al Patriarhiei Române”. În acest moment, au fost aprobate, la recomandarea Protos. Daniel Ciobotea, în calitate de responsabil cu activitatea Biroului de Presă şi Comunicaţii al Patriarhiei Române şi însărcinat cu funcţia de purtător de cuvânt al Patriarhiei Române, principalele atribuţii ale acestui Birou: [continuare]

NTERACŢIUNEA MARKETINGULUI CU FENOMENUL RELIGIOS ÎN SPAŢIUL PUBLIC. (31 decembrie 2006) Funcţionarea spaţiului public în societatea contemporană pe baza principiilor de marketing a dat naştere societăţii de consum. Avem de a face cu o perioadă de tranzit şi cu un anumit tip de societate cu care cultele religioase, vrând-nevrând, interacţionează. Aplicarea principiilor de marketing în domeniul comunicării, interesul public pentru fenomenul religios precum şi respectarea dreptului fundamental la libertate religioasă al oricărei persoane garantat potrivit Constituţiei României şi tratatelor internaţionale riscă fie să încurajeze sincretismul religios, fie să declanşeze un proces concurenţial între diversele culte relgioase. Din punct de vedere sociologic, acest fenomen poate fi considerat un efect de marketing. Şi, totuşi, ce poate aduce bun marketingul în viaţa unui cult religios? Se poate vorbi de un „marketing religios”? [continuare]

MARKETINGUL RELIGIOS, EFECT AL GLOBALIZĂRII. (31 ianuarie 2007) „Devalorizarea convingerilor religioase – afirmă sociologul german Jürgen Habermas, criticând „privatizarea religiei” – duce în realitate la supravalorizarea convingerilor private în general”. Este vorba despre o „irelevanţă publică a religiei”, constatată şi de Vittorio Possenti, a cărui principală cauză o constituie, pare-se, conflictul dintre pretenţiile publice ale Bisericii şi principiile economice care stau la baza politicii moderne. Motivul acestui conflict, din perspectivă creştin-ortodoxă, transpare din discursului ţinut, în data de 4 noiembrie 1913, de Vartolomeu Stănescu, pe atunci arhiereu cu titlul Băcăoanul, cu ocazia instalării sale în funcţia de administrator al Casei Bisericii: „În sfârşit, în ceea ce priveşte interesul economic, acesta, chiar când uneşte pe oameni, nu face însă decât să despartă sufleteşte pe indivizi; pentru că, fiind imboldul luptei pentru trai, el îl face pe fiecare individ să se afirme aparte ca o lume opusă celorlalţi indivizi, prin anumitele lui drepturi personale”. Consecinţa acestui conflict este următoarea: scriitorii creştini care au amplificat gândirea politică în decursul secolelor „în epoca naşterii economiei politice moderne, n-au mai avut parte de succesul major de care s-au bucurat iniţial”  [continuare]